Adina Scutelnicu

luni

6

iulie 2015

1

COMENTARII

A fi sau a nu fi eutanasiat?

Scris de , Postat în Actualitate

Heart Failure

Citeam zilele trecute că Belgia a devenit a doua țară din lume (după Olanda) care a legiferat eutanasierea persoanelor chinuite de afecțiuni fizice sau psihice. Singura condiție este ca un specialist să confirme că pacientul suferă.
În cazul afecțiunilor fizice lucrurile sunt oarecum clare. Persoana diagnosticată cu o boală terminală, al cărei sfârșit presupune dureri cumplite, poate solicita eutanasia. Unii aleg să n-o facă, în speranța că lucrurile se vor îndrepta (și, într-adevăr, medicina a consemnat cazuri spectaculoase de revenire chiar și din stadii finale de cancer), din convingeri etice, religioase etc. Alții optează pentru scurtarea suferinței și cer injecția letală. Respect ambele opțiuni fără să mă erijez în judecător, fiindcă n-am acest drept. Nimeni nu-l are.
Îmi pun întrebări însă în cazul afecțiunilor psihice. Poate un om depresiv să vadă lucrurile obiectiv? Nu cred c-am fost vreodată cu adevărat depresivă și nu mă pot pune în pielea cuiva care suferă din cauza asta. Dar nu asta e important. Psihiatria nu este o știință exactă. Nu poți stabili diagnostice prin analize sau alt gen de investigații fizice. „I-a ieșit VSH-ul cam mare… s-ar putea să fie paranoia” nu există. Totul e subiectiv atâta timp cât nu există nici măcar o limită clară între normal și patologic. Și-atunci?
Conform definiției, eutanasia (din greacă εὐθανασία, unde εὖ, eu înseamnă „bine„, iar θάνατος, thanatos „moarte”) este acțiunea prin care se suprimă, în mod nedureros, viața unui om sau unui animal a cărui suferință este greu de suportat și însoțește o moarte iminentă și inevitabilă. Cum stabilește medicul psihiatru că e într-adevăr cazul să eutanasieze un pacient? Poate că după ce iese din depresie nu mai vede lucrurile la fel. Sunt lucruri pe care nici mamele noastre, nici partenerii, și nici copiii noștri nu le știu despre noi (și nu mă refer aici la fumat prin parcuri, la aventuri sau la încălcările unor reguli). Avem gânduri și frământări profunde, întrebări la care găsim răspunsuri proprii, definitorii. Cum ar putea un medic, fie el și psihiatru, să intre în câteva ore (zile, luni) în ego?
Există probleme psihice care determină tentative suicidare repetate. Unii reușesc până la urmă s-o facă. Întrebarea mea e: încercările de a-ți lua viața sunt provocate de afecțiunea psihică sau vin din interiorul acelui ego? Acel ego poate fi, și el, afectat de suferința psihică? Și ajung la filosofie. Cine sunt eu? Sunt persoana programată genetic să trăiască sau sunt persoana căreia răspunsurile proprii îi spun că totul trebuie să se oprească? Dacă am hotărât să mă opresc, am hotărât-o în deplină cunoștință de cauză ori determinat de factori externi (tristețe, boală sau chiar lipsa unor soluții la provocările cotidiene ale vieții)?
Sunt sigură că acei psihiatri nu bifează întrebări de genul „ți-ai plătit rata?”, „te simți respins de societate?”, „te-a trădat persoana iubită?” pentru a face un scor favorabil eutanasierii, dar am dubii legate de cât de mult pot pătrunde în acel eu de care spuneam. La urma urmei, un diagnostic psihiatric se pune pe baza discuțiilor de genul întrebare-răspuns. Răspunsurile însă nu sunt neapărat adevărate. Știu, există indicii care trimit psihiatrii spre anumite diagnostice, dar cred că pot exista și manipulări. Cred că un diagnostic psihiatric este de fapt unul statistic și că doar recurența face ca anumite simptome sau manifestări să fie intitulate „boli” și să primească un nume. Nu cred că există medic psihiatru care să spună „ești perfect sănătos psihic” și nici nu cred în sănătatea perfectă. Dacă ar exista, am muri toți la aceeași vârstă și-am avea aceleași gânduri? Ce ar presupune sănătatea perfectă?
Revin însă la problema eutanasierii. Sunt convinsă că există argumente solide și pro, și contra acestei proceduri. Mă tem însă că pot exista și erori ireparabile, care nici măcar nu vor fi considerate erori. Și, mă mai gândesc, dacă tot vrei să pui punct, de ce ai nevoie de ajutor? De ce trebuie să faci pe cineva părtaș la decizia ta? Ca să te justifici, ca să împarți neliniștile morale, ca să fie cu adevărat o decizie definitivă și să înlături o eventuală slăbiciune?
Dacă n-am răspunsuri, pot măcar să-mi pun întrebări.

1 Comment

  1. Calin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *