Adina Scutelnicu

marți

31

martie 2015

0

COMENTARII

Legende urbane (1) Casele și gospodăriile țărănești, continuatoare ale tradiției

Scris de , Postat în Actualitate

gunoaie-deseuri

Am fost acum vreo câțiva ani la Schitu Stavnic, în apropierea Iașului, să-mi fac documentarea pentru un material despre olărit, și unde puteam să nimeresc mai bine decât la așa-numitul Rege al Lutului? Maiestatea sa era ieșită nițel cu treabă, dar m-a întâmpinat regina însoțită de-o scroafă cu vreo 12 purcei – foarte prietenoasă de altfel –, care era să mă trântească pe covorul de prune stricate din curte (fusese un an bun, se făcuse poama). Monarhul a apărut relativ repede, dar am apucat să vizitez reședința și dependințele, unde-și avea și atelierul, condusă de Delfin și câțiva prințișori mucoși, semiîmbrăcați. Am avut un déjà vu cu Fukushima. Calupuri de chirpici puse la uscat, zeci (poate sute) de baterii de mașină aruncate la întâmplare, fel de fel de fierătanii ruginite, dulapuri putrezite, preșuri și bucăți de cârpe înglodate, o groapă de vreo cinci pe șapte metri plină de vase sparte, totul acoperit cu un strat de prune care se descompuneau cu un damf amețitor sub soarele sfârșitului de iulie și-n care parcă înota un cârd de rațe. Și cioburi unde vedeai cu ochii. Când s-a întors, suveranul m-a lămurit că în groapa gigantică plină de hârburi erau rebuturi, că se lucrează greu, că vasele crapă în cuptor, că „ăia de la județ” nu-l lasă să schimbe caracteristicile vaselor, să le facă și el ca maestrul Colibaba din Rădăuți, mai colorate, să le vândă mai bine. În concluzie, visteria era goală și el era obligat să trăiască în sărăcie ca să păstreze tradiția. Avea să-mi explice că din zecile de baterii de mașină se scotea acidul, care se folosea la smălțuirea vaselor tradiționale, pentru a se obține atât de cunoscuta nuanță de ocru verzui a oalelor din aria etnografică Voinești.
Articolul n-a mai fost scris nici până în ziua de astăzi, dar am rămas marcată de eclectismul gunoaielor din curtea omului, cumsecade altminteri.
De unde boala asta a țăranului contemporan pentru ciurucuri, pentru lucruri inutile, nu înțeleg. Cum nu înțeleg nici de ce-și sapă gropi în curte (deunăzi auzeam la știri de-un copil înecat în groapa din curtea casei părintești), de ce nu-și depozitează materialele de construcție în magazie, de ce nu-și mătură curtea, de ce aruncă gunoiul peste gard și de ce nu-și repară gardul, dacă tot îl are. Aș putea înțelege că se optează pentru materiale moderne pentru că-s mai durabile, funcționale și mai ieftine, iar meșterii care lucrează tradițional s-au cam dus. Mi-am cam luat gândul așadar de la case bătrânești, dar nu pricep în ruptul capului gunoaiele și mizeria care le înconjoară. Și mi-e cam rușine când, venind vorba despre casele și gospodăriile românești din vremurile noastre, ne mințim singuri povestind cât sunt de minunate: cică au spații „echilibrate” și elemente de arhitectură „originale”. Sunt din materiale „naturale”, folosesc forme geometrice „pure”, dozează „subtil” lumina și umbra, au o cromatică „armonioasă” și proporții „demiurgice”, care amintesc chiar de „Secțiunea de Aur”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *