focus

Limbajul dispariției definitive

Nimic mai neîndurător decât să scrii despre Paul Celan. Nimic mai neîndurător decât să citești poemele lui Paul Celan. Nimic mai neîndurător decât să citești despre un suflet care „visează în roșu” sau despre un ochi...

838 Vizualizări

Literatura și Răul

Cu Moartea lui Siegfried, Octavian Soviany își duce mai departe proiectul narativ major – și o face la fel de somptuos stilistic precum în Viața lui Kostas Venetis. Ancheta de mai jos încearcă să observe și să explice resorturile profunde, tematice și stilistice ale acestei proze obsedate de un Rău pe care-l convertește într-un stil de o strălucire întunecată. Bataille, sunt sigur, ar fi scris cu deliciu un capitol întreg despre Soviany în monografia lui despre complicata relație dintre Literatură și Rău.

„O lume a povestitorilor”

Nu doar poezia are muzica sa, ci și proza: acesta este marele pariu al lui Octavian Soviany în recenta Moarte a lui Siegfried; trimiterile la opera lui Wagner sunt nenumărate, de la numele romanului la alegorii. Astfel, două mari teme se dispută: una ce reia date din viața...

796 Vizualizări

Un caleidoscop postmodern

Ca și Viața lui Kostas Venetis, construit ca roman istoric și picaresc, Moartea lui Siegfried e de fapt un roman despre roman, despre arta scrierii unui roman. Cartea acoperă poveștile a trei generații din aceeași familie germană, cea în care s-a născut poetul romantic...

744 Vizualizări

Dumnezeu a dat save

Prin 2011, Octavian Soviany preciza că ar fi interesat de o continuare a Vieții lui Kostas Venetis. Mai exact, o poveste a Nemțoaicei, cu mari promisiuni de epuizare a decadentismului ca temă și stil. Ei bine, cititorii n-au de ce să fie dezamăgiți: undeva la începutul...

806 Vizualizări

Parfumul apocalipsei

Cel mai fascinant lucru la un roman de mari dimensiuni e să descoperi că, deși tema nu îți surâde neapărat, autorul reușește să ofere un produs literar de toată frumusețea, estetic și calofil vorbind. Pentru că asta se întâmplă cu Moartea lui Siegfried:...

918 Vizualizări

Dix ans après. Revenirea la poezie a lui T.S. Khasis

La zece ani de la debutul său fulminant cu arta scalpării (Editura Vinea), reluat ușor amplificat în 2011 cu titlul pe datorie (Casa de Pariuri Literare), poetul T.S. Khasis produce un comeback spectaculos în 2015, cu aparenta naturalețe a vieții (Casa de Editură Max Blecher). Ancheta de față poate fi un starting point pentru discuția atât de necesară despre direcțiile poeziei de azi, pe care o astfel de carte poate și trebuie să o genereze.

Ctrl + S

Într-o perioadă precum cea actuală, în care „nișa”, subculturile de orice fel sau interesul pentru zonele marginale (fie că vorbim despre muzică, literatură, cinematografie ș.a.m.d.) au fost preluate de majoritatea tinerilor, figura lui T.S. Khasis ar...

941 Vizualizări

Conservare şi dependență

Ce ar trebui să scriu acum, după atâția ani, despre Khasis, ani în care ne-am spus aproape totul, fără să par ridicol? Adică îmi dau seama că nici o schemă în spatele căreia m-aș ascunde nu m-ar salva. Cu un prieten poți fi obiectiv doar atunci...

795 Vizualizări

City break

Mult așteptat, cel de-al doilea volum (original) al lui T.S. Khasis, aparenta naturalețe a vieții, marchează – oricât de didactică ar fi formularea – o nouă etapă de creație. Ba chiar, aș îndrăzni să afirm, după ce arta scalpării (2005) oferise...

746 Vizualizări

fuckin’ shit man suntem la obregia

Cine a văzut (secvența de final din) filmul The Tribe își poate face o idee despre senzația pe care ți-o lasă lectura volumului aparenta naturalețe a vieții (Casa de Editură Max Blecher, 2015), cea mai recentă carte semnată de T.S. Khasis. Fiind în limbajul...

1126 Vizualizări

Ecrane suprapuse

Limitele biografismului brut (necosmetizat sau chiar nepoetizat) exploatat în discursul poetic aduce cu sine o serie de discuții ale căror finalități propun două modalități diferite de raportare: pe de o parte, o poezie extrem de personală riscă să iasă din sfera...

877 Vizualizări

Literatura qua frumusețe și confesiune

Dintre membrii grupului deja mitologic compus din Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, Cezar Baltag etc., Ion Vianu a fost dintotdeauna cel mai misterios. Gesticulația lui publică era cea mai reținută, explodând din când în când în gesturi radicale, cum au fost cel al solidarizării cu Paul Goma sau cel al plecării definitive din țară. După Revoluție, cărțile lui au configurat treptat figura aceasta misterioasă și i-au dat un contur de o consistență nebănuită. Cartea recentă de eseuri, Frumusețea va mântui lumea, e esențială în acest proces.

Ion Vianu. Confesiune și secret

Despre Ion Vianu îmi povestise mai întâi Mircea Ivănescu – îl numea „Ionel” și era în vocea poetului atâta iubire și prețuire, încât eram ușor mirat: nu citisem încă nimic scris de fiul lui Tudor Vianu și...

989 Vizualizări

Despre frumusețe

Mărturisesc că nu am fost un cititor fervent al cărților lui Ion Vianu. Atras de tot felul de luminițe între 50 și 150 de pagini de proză, teatru sau poezie, am căutat cât mai direct spectacolul, apropierea de scenă, emoția. Cumva, la fel ca în cazul televiziunii:...

693 Vizualizări
De la confruntarea electorală dintre JFK și Richard Nixon încoace, democrațiile consolidate ale lumii au intrat în...
Este greu de spus cât de mari ar trebui trasate cercurile grijii. Este greu de spus de cine trebuie să avem grijă sau pentru...
Ironic, direct, dezolant, profetic, artistul Gheorghe Lungu nu rătăcește după rețetele specifice Pop Art-ului postmodern, nu...
Spuneam și cu alte ocazii că premiile de arhitectură pot fi o unealtă de direcționare a profesiei, de certificare a unui anumit...
Stilul direct și controversat al dramaturgului american Neil LaBute, preocupat de trame de cuplu, se pliază foarte bine pe stilul...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral