Sofia Andruhovici (n.1982) este o scriitoare din Ivano-Frankivsk, vestul Ucrainei. A scris trei cărţi de proză scurtă, trei romane, o carte pentru copii și eseuri. Romanul ei, Felix Austria (2014), a câștigat premiul BBC Ukrainian Book of the Year, iar în 2015 a fost distinsă cu premiul Joseph Conrad-Korzeniowski. Cel mai recent roman al ei, Amadoka (2019), împletește istoria războiului în curs împotriva Rusiei, represiunile staliniste din anii 1930 și Holocaustul din Ucraina.
Cum au fost ultimele 6 luni pentru tine?
În ultimele 6 luni am locuit în orașul în care m-am născut și am crescut, Ivano-Frankivsk. Este situat în partea de vest a Ucrainei. Aerodromul local a fost atacat cu rachete de câteva ori la începutul războiului, dar în comparaţie cu multe alte zone din Ucraina, aici este încă destul de sigur.
Pe 24 februarie, eu și familia mea ne-am dus în Kiev, unde locuim. Am stat acolo prima săptămână de război până am reușit să fugim din oraș. Ne ascundeam în adăposturile anti-bombe. Una dintre ele a fost o staţie de metrou aproape de casa noastră, unde numai era spaţiu liber din cauza mulţimii uriașe de oameni care încercau să-și salveze vieţile. Celălalt adăpost era un subsol al casei noastre de beton cu nouă etaje: o cameră mică și umedă în care stăteam cu vecinii noștri – bătrâni care aveau nevoie de medicamentele lor, femei cu copiii mici. Mai era și o femeie cu probleme psihice, una însărcinată, care era într-o stare atât de traumatizată încât a mărturisit că se gândește să-și facă singură o histerectomie. Aproximativ la fiecare oră am auzit zgomotul unei explozii și am simţit tremurul. Mai târziu ne-am dat seama că locul de sub casa noastră era periculos: nu era un adăpost anti-bombă adecvat. Am fi fost prinși acolo și am fi murit dacă o rachetă ar fi intrat în clădire.
Pe 25 februarie, soţul meu încerca să ne repare mașina în timp ce din cealaltă parte a casei noastre mergeau tancurile rusești. Am auzit zgomote de împușcături acolo. S-a întâmplat că unul dintre tancuri a zdrobit o mașină cu un civil foarte aproape de casa noastră.
După ce am fugit la Ivano-Frankivsk, am început să ne simţim puţin mai în siguranţă, pe de o parte, dar pe de altă parte – simţeai nevoia să fii cât mai ocupat posibil. Am avut norocul să primesc multe invitaţii în Polonia, Germania, Franţa datorită dorinţei de a ne ajuta și a interesului faţă de Ucraina și cultura ei. Călătoriile din Ucraina sunt dificile acum: nu există avioane. Așa că mergi cu autobuzul sau cu trenul și, de obicei, stai pentru o perioadă de timp imprevizibil la graniţă. Am găsit un sens în acele drumuri lungi: femeile ucrainene au fugit din și de război și le întâlnești pretutindeni. Le-am ascultat poveștile, le-am observat și m-am simţit foarte conectată cu ele. Mi s-a părut că, cumva, războiul și efectele lui sunt mai vizibile la distanţă.
Acum câteva zile ne-am întors la casa noastră din Kiev.Nu găsesc cuvintele pentru a descrie ce înseamnă să fii înapoi – să dormi în patul tău printre rafturile tale, să mănânci din farfurii. Este sentimentul reîntâlnirii cu o parte importantă și pierdută din tine. Mă gândesc la toţi oamenii care nu se vor întoarce niciodată la casele lor. Îmi frânge inima.
Ai reușit să scrii în această perioadă? Dacă da, ce fel de texte?
La început – și a durat aproximativ două luni – a fost imposibil nu doar să scrii, ci și să citești, să asculţi muzică, să te uiţi la filme. Aceste activităţi obișnuite – care de atâţia ani au fost partea naturală și normală a vieţii de zi cu zi – au devenit brusc imposibile. Le-am simţit foarte nepotrivite, dacă aţi putea să vă gândiţi la această imposibilitate și să încercaţi să o explicaţi. Realitatea războiului, a exploziilor și a crimelor, a știrilor online a devenit atât de invazivă și atât de mortală – nu a mai rămas spaţiu pentru nimic altceva decât pericolul iminent și frica și oroarea atâtor morţi și distrugeri.
Ar putea fi simţit și ca un fel de trădare: cum ţi-ai putea permite să te cufunzi în lumea cuvintelor, a ideilor și a imaginilor, în literatură,muzică sau cinema, în fantezie și plăcere – în timp ce atât de mulţi oameni mureau, erau torturaţi și atât de multe alte suferinţe se petreceau?
A existat, de asemenea, o superstiţie inconștientă că nu poţi fi distras de la subiectul războiului: „permite-ţi să fii mai puţin conștient de el pentru că atunci se poate întâmpla ceva și mai îngrozitor”. Părea că prezenţa absolută în spaimă era o modalitate de a o controla cumva.
Toate aceste sentimente și motive au fost comune pentru mulţi dintre ucraineni la începutul războiului, din câte știu eu. Eu cred că acestea sunt semnele obișnuite ale șocului puternic,mecanismele defensive ale psihicului uman. În prima săptămână, când șocul a fost deosebit de puternic, a fost imposibil să ne gândim nu numai la scris sau citit, ci și la mâncare și somn.
Să scrii părea imposibil. Părea inutil. Nu puteam să nu mă gândesc la prietenii mei, care au rămas blocaţi pe teritoriile ocupate – cu mulţi dintre ei s-a pierdut orice legătură și era imposibil să știu dacă sunt bine, dacă sunt în viaţă. De exemplu, a fost prietenul meu și scriitorul Volodymyr Rafeenko – el și soţia sa au fugit din Doneţk la Kiev în 2014 și din 24 februarie au fost prinși în casă, nu departe de Bucha. A mai fost un prieten de-al meu care a rămas blocat în Bucha cu părinţii săi mai mari, ambii având demenţă. De la etajul al nouălea, prietenul meu a urmărit cum rușii au tras în mașinile civililor care au încercat să le salveze viaţa. Cu toate poveștile vieţilor și caselor pierdute, cuvintele păreau atât de slabe și insuficiente. Are un scriitor dreptul de a scrie în timp ce colegul său este în pericol? Ce cuvinte ar putea arăta adâncimea terorii și a disperării oamenilor adevăraţi?
Dar simţeam că trebuie să fac ceva, trebuia să mă ţin ocupată. Și singurul lucru pe care puteam să-l fac în viaţa mea este să scriu. Mi-am dat seama că reflectarea asupra a ceea ce se întâmplă era necesară – era o modalitate de a suporta situaţia, de a continua.
Așa că am început să scriu eseuri răspunzând solicitărilor din străinătate. Am crezut că este o modalitate de a aminti despre ucraineni unor cititori dispuși să cunoască și să nu uite. După un timp, textele au devenit un fel de jurnal pentru mine – am încercat să observ niște procese interioare din societatea
noastră, temerile și speranţele noastre, pierderea inocenţei, pericolul de traumă, slăbiciunile și tendinţele.
Acum devine din ce în ce mai dificil să scrii în acest fel – după cele șase luni de război, acest subiect este omniprezent în fiecare aspect al vieţii. Este imposibil să îl eviţi, nu este corect să îl eviţi – dar se resimte ca o condamnare și o izolare. Toate căile, toate discuţiile duc la asta. Fără să vorbim despre acest război, vrem să putem merge mai departe, dar este incredibil de complicat să găsim unghiul proaspăt.
După cele șase luni de război, îmi este foame de a scrie ficţiune. Trebuie să mă surprind, să mă intrig, să mă provoc și să mă distrez – așa că sunt în căutarea unor modalităţi de a face asta.
Cum te simţi faţă de venirea la Filit? Te leagă ceva de România?
Sunt profund recunoscătoare pentru invitaţie și aștept cu nerăbdare să vizitez festivalul și ţara voastră. Interesul vostru pentru Ucraina și cultura ei înseamnă atât de mult pentru mine.Mi se pare ciudat și nedrept că de multe ori știm atât de puţine despre cei care ne sunt cei mai apropiaţi. Percep această călătorie ca pe o șansă de a afla mai multe despre România.
Poţi face o prezicere privind sfârşitul acestui război?
Acest război, pe diferite niveluri, desigur, durează de multe secole și nu poate fi oprit ușor. Invazia la scară largă, care durează de 6 luni, va înceta peste ceva timp: armata ucraineană este mai puternică decât ar putea prevedea oricine, este motivată și primește ajutor din partea Occidentului.
Știu că identitatea ucraineană este mai puternică ca niciodată acum și ucrainenii sunt cu adevărat unificaţi. Acest război ne-a ajutat să răspundem la unele dintre cele mai complicate întrebări pe care le-am avut mai devreme (desigur, ne-a pus multe noi întrebări complicate).
Din păcate, Ucraina – și lumea – vor fi în pericol constant până când Rusia (și altele asemenea), în acţiunile actuale de agresiune, va continua să se manifeste. Este ceva de care trebuie să fim conștienţi, tot la fel cum trebuie să ne gândim la moduri de a face faţă situaţiei.
De cine te-ai simţit cel mai aproape în această perioadă (scriitori/politicieni/ţări etc.)?
Mă simt mai aproape de oameni în general. Apreciez șansele de a-i asculta, de a le împărtăși sentimentele. Apreciez oportunităţile de a petrece timp cu cei dragi și de a avea conversaţii cu străini, care sunt solidari cu noi.
De asemenea, pe măsură ce trece timpul devin din ce în ce mai capabilă să preţuiesc modul în care literatura dă un sens vieţii, oferă consolare și mângâiere și ajută la aprecierea singurului lucru pe care îl avem: acest moment.
