polis

Campania electorală. A fost sau n-a fost?

După un sfert de secol în care campaniile electorale au însemnat mobilizări uriașe de resurse materiale și umane, iată că în 2016 avem o campanie în care legea nu le îngăduie candidaților decât tipărirea câtorva afișe. Permisă a fost campania în „stil clasic” înainte de intrarea în perioada legală de campanie. Asistăm în acest sezon electoral, al alegerilor locale, la un fenomen invers decât în cele precedente: până acum, începerea campaniei electorale însemna umplerea panourilor cu afișe, apariția peste tot a bannerelor și mash-urilor, montarea corturilor electorale, programarea unor concerte etc. Acum, începerea campaniei a însemnat strângerea tuturor materialelor electorale și interzicerea oricărui spectacol pentru susținerea unui candidat. Nici pentru publicitatea în presă nu au fost bani. Apar o serie de întrebări. Ce au avut de făcut candidații în campanie, ce le-a fost permis să facă, ce le-a fost îngăduit să spere? A rezolvat limitarea fondurilor de campanie problema transparenței utilizării lor? Ce șanse a avut un candidat care nu și-a putut masca propria campanie în acțiuni administrative, așa cum au putut face cei aflați în funcții? Dispariția dimensiunii spectaculare a procesului electoral a adus un plus de democrație?

Cele două mize ale actualei campanii electorale

1. Corupție sau anticorupție? Conform sondajelor de opinie, românii sunt extrem de preocupați de extinderea corupției în administrație. Parcă sfidând aceste constatări, o serie de personaje care au pe rol dosare penale instrumentate de DNA cer în aceste...

975 Vizualizări

Iisus nu a creștinat lumea prin Wi-Fi

Campania electorală din 2016 a fost sublimă, dar a lipsit cu desăvârșire. În precampanie, orașele erau invadate de bannere și afișe mari, pentru a fi date jos, ca la un ordin, în prima zi de campanie. România pare a fi singurul stat european în...

517 Vizualizări

Până când DNA ne va despărți

Cu mai mulți ani în urmă, un candidat la primărie a mers la un ziar ca să cumpere spațiu publicitar în campanie. „Se poate o casetă color pe prima pagină, alb-negru pe restul sau o jumătate de pagină. Astea-s prețurile.” „Nu, vreau ceva mai...

1593 Vizualizări

Reformă electorală?

De prin 2007 încoace, reforma electorală pare să fi devenit o preocupare majoră a partidelor politice și, ca atare, a reprezentanților acestora în parlament. Ne amintim, bunăoară, că în 2008 decidenții noștri politici au elaborat așa-numita lege a votului...

488 Vizualizări

Dosarul Panama

Faptul că cei mai bogați oameni de pe planetă au recurs la serviciile paradisurilor fiscale pentru a-și spori averile sau pentru a și le pune la adăpost la costuri mici este un lucru despre care se vorbește de multă vreme. Unii îi privesc cu invidie (ce bine este atunci când îi dai statului cât mai puțin impozit!), plecând de la premisa că sustragerea de la plata impozitelor și a taxelor ține de tendința naturală de a acumula avuție, alții îi condamnă, aducând în sprijinul actului lor argumente de natură morală, economică, socială etc., iar alții consideră că acest fenomen ne arată defectul de construcție al capitalismului însuși. Impactul pe care îl are Dosarul Panama este generat de mai multe cauze: amploarea fenomenului, numele sonore implicate și faptul că aceste dezvăluiri vin în contextul în care Occidentul încă resimte consecințele crizei economice. Apar astfel o serie de întrebări: în ce măsură a generat sau a amplificat criza economică punerea la adăpost a unor asemenea avuții în paradisurile fiscale? Ce ar fi de făcut cu paradisurile fiscale? Vor reuși astfel de demersuri să scoată la lumină banii negri? Faptul că unii se sustrag de la plata obligațiilor fiscale dovedește că sistemul capitalist este unul prost sau unul care duce fatalmente la îmbogățirea unei minorități cu prețul pauperizării majorității? Dacă da, cu ce sistem mai bun ar putea fi înlocuit? Sau poate că este nevoie de o reformare a sistemului, și nu de o înlocuire a sa?

Se ocupă ANAF-ul cu mântuirea?

De mii de ani, după ce a mâncat din fructul oprit, omul se străduiește să revină în Grădina Edenului, visând la o viață de apoi, „în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea...

1532 Vizualizări

Panama Pampers sau capitalismul lui Robinson

Într-o sinteză recentă, intitulată Cușca meridianelor (La Cage des méridiens. La littérature et l’art contemporain face à la globalisation, Minuit, Paris, 2016), Bertrand Westphal, inițiator al așa-numitei „geocritici”, trecând...

1318 Vizualizări

România și Monarhia

Anul acesta se împlinesc 150 de ani de la sosirea lui Carol de Hohenzollern și înscăunarea sa ca principe al României și 135 de ani de când acesta a fost încoronat rege, România fiind ridicată la rangul de monarhie, statut pe care îl va avea timp de 66 de ani. Ar putea părea puțin, la scara istoriei, dar înseamnă mult la scara istoriei României moderne, pentru că sunt anii în care țara noastră a optat pentru apartenența la marea familie a Europei Occidentale, traversând, la fel ca aceasta, atât democratizarea, cât și derapajul totalitar al anilor ’30. Sub conducerea lui Carol I, România a obținut independența și a ajuns monarhie (1881). Ca monarhie, și-a adunat românii între aceleași granițe (1918), a pierdut o parte dintre teritorii (1940), le-a recâștigat (1944), a trecut de partea învingătorilor (1944), pierzând însă, din nou, teritorii, pentru ca apoi Monarhia să devină o realitate falsificată și maculată de istoriografia comunistă.

Căderea comunismului din România nu a însemnat și plecarea comuniștilor de la putere, astfel că, în 1990, când a revenit pentru prima dată în România, Regele Mihai a fost întors din drum și expulzat. În 1992, va reveni și va fi ovaționat de peste un milion de români, motiv pentru care, la următoarea venire în țară, în 1994, nu a mai fost lăsat să coboare din avion. Regimul Iliescu arăta țării că Monarhia nu va mai fi permisă în România. Timpul a trecut și opțiunea României pentru Europa Occidentală a schimbat și comportamentul moștenitorilor puterii comuniste. Guvernarea instaurată după 1996 i-a redat cetățenia română Regelui Mihai I și a permis reabilitarea Monarhiei, fenomen la care a aderat mai târziu însuși autorul izgonirii Regelui, Ion Iliescu. Așa a fost posibil ca, după 2000, Regele să apară cu Iliescu & Co. la masă, iar în decembrie 2011 să țină un discurs în fața Parlamentului.

Începând cu 10 mai 2011, dând curs vechii dorințe a Regelui Ferdinand I de a conferi un caracter național și independent Casei Regale, Regele Mihai I a anunțat renunțarea la legăturile dinastice cu Casa Princiară de Hohenzollern-Sigmaringen. Din acel moment, vorbim despre „Casa Regală a României”.

Crizele republicii aduc periodic în atenție tema posibilității revenirii la monarhie. Nu avem un studiu recent care să măsoare nivelul actual al preferinței românilor pentru monarhie. Un studiu al IMAS de la începutul lui 2012 îl clasa pe Regele Mihai I în topul încrederii, cu 36,6%, peste toți liderii politici de atunci. În 2013, un studiu realizat de INSCOP arăta că 17,7% dintre români optau pentru monarhie constituțională. Într-o societate în care Monarhia a fost demonizată peste o jumătate de secol, iar reabilitarea s-a făcut târziu, acestea sunt procente serioase.

Chiar dacă România a parcurs 69 de ani de republică (depășind cu puțin perioada de monarhie, dar nu și pe cea a prezenței Casei Regale – 81 de ani), tema Monarhiei încă se menține într-un segment destul de important al populației. Apar, în acest context, o serie de întrebări. Ce înseamnă astăzi Monarhia pentru România? Ce loc îi rezervă societatea românească în proiecțiile sale? Este posibilă revenirea la Monarhie după 69 de ani de republică? Ar rezolva ea bolile democrației românești?

Căsătoria homosexualilor

O temă ce revine periodic în spațiul public este aceea cu privire la căsătoria între persoane de același sex. La sfârșitul anului trecut, Parlamentul Greciei a adoptat legislația ce prevede posibilitatea căsătoriei între persoane de același sex, în pofida opoziției puternice a Bisericii, iar cetățenii sloveni au votat împotriva unor astfel de căsătorii. În România, Mitropolia Banatului și inițiativa civică „Coaliția pentru Familie”, ce reunește aproximativ 20 de organizații nonguvernamentale, au demarat o acțiune de strângere a semnăturilor în vederea modificării Constituției, în sensul introducerii unui articol care să interzică în mod explicit căsătoriile între homosexuali. Drumul până la modificarea legii fundamentale este lung și, până se va ajunge la finalul acestui demers, societatea are posibilitatea să dezbată tema. În mass-media s-au lansat deja o serie de întrebări cu privire la natura și scopul familiei, la drepturile omului, la limita ingerinței legislației în viața privată, la obligația morală a statului față de familie ș.a.m.d. Să curgă argumentele!

Înainte să-și încheie al doilea mandat, Barack Obama a ordonat expulzarea din Statele Unite a peste treizeci de suspected...
Pe simezele Galeriei „Dana” am asistat la un dialog artistic: Alexandra Floarea, cu expoziția Soul Texture,...
Nu m-am considerat niciodată o persoană cu „vână” politică. La fel de bine, nu pot pretinde că am o decentă...
Întrebare: de ce-aș încerca, așa cum propune recent lansata colecție de articole Peisaj...
E cunoscut faptul că filosofia românească a fost permanent dependentă de anumite modele europene, care au fost preluate...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral