Daniel Șandru

duminică

25

mai 2014

0

COMENTARII

Conștiința totalitară ca „poveste”

Scris de , Postat în Editorial

02(2)

Când trăiești în „poveste”, e greu să accepţi realitatea. Se întâmplă lucrul acesta, îmi spun, mai cu seamă dacă „povestea” urmărește să cuprindă alteritatea fără drept de apel, ca proiecţie a conștiinţei totalitare. În, probabil, cele mai cunoscute pa­gini din Fenomenologia spiritului, Hegel, el însuși putând fi suspectat de a fi fost o conștiinţă totalitară, scrie despre recu­noaș­tere. Aceasta rămâne, până astăzi, problema fundamentală a oricărei con­știinţe de acest tip. Analizând modul în care Hitler și a proiectat „povestea”, ca formă de luptă cu alteritatea, până ce aceasta, în insanitatea sa, a cuprins întreaga societate germană a primei părţi a veacului trecut, Theodor Adorno și colegii săi au reușit să explice, din perspectivă psiho sociologică, de ce și cum anume Mein Kampf a ajuns să fie asumată axiologic, comportamental și atitudinal ca luptă a tuturor, întru nebunia unui singur om. Și acolo a fost vorba despre recunoaștere, pentru că majoritatea celor asupra cărora dictatorul și a proiectat „povestea” se încadrau perfect în profilul personalităţii autoritare. Alt­fel spus, diversitatea benefică a realităţii este anulată atunci când se produce nefericita conjuncţie dintre conștiinţa totalitară și personalitatea autoritară. Iar asemenea conjuncţii s au tot produs în secolul trecut, lăsându ne moștenire multiple forme de manifestare a naraţiunii răului politic.
S ar putea spune că acele vremuri au apus. Nimic mai departe de realitate: și conștiinţa totalitară, și personalitatea autoritară sunt prezenţe vii, replicate individual în fiecare societate. Într una marcată de cultura politică „voievodală”, paternalistă, precum a noastră, prezenţa lor se poate resimţi acut. Conștiinţei totalitare îi este comod să trăiască în „poveste” pentru că eterogenitatea realităţii îi provoacă disonanţă cognitivă, iar această situaţie este valabilă și pentru politicienii, și pentru intelectualii, și pentru oamenii obișnuiţi ce i sunt purtători. Pe de altă parte, persona­lităţii autoritare îi este incomod să se manifeste în realitate, aceasta fiind adeseori dificilă și marcată de spontaneitate, așa încât caută certitudinea și securitatea unei „povești” în care să creadă.
Culmea este că, astăzi, noile conști­inţe totalitare vorbesc în numele democraţiei. Pentru că orice „poveste” cu care vrea să înlocuiască realitatea, uniformizând o, are o structură maniheistă, e de la sine înţeles că o astfel de conștiinţă asumă din start deţinerea absolută a adevărului. Implicit, deţinerea lipsită de rest a binelui ce trebuie să ia locul răului produs permanent de realitate. Desigur, problema nu este aceea a existenţei „poveștii” ca atare, ci a instrumentării sale de către conștiinţa totalitară și a transformării ei în obiect de cult de către personalitatea autoritară. Iar asta pentru că și una, și cealaltă tind să recunoască o singură „poveste”, considerată unica valabilă.
Din fericire, cred, spiritul timpului ce marchează realitatea noastră mizează pe varietate și pluralism. Varietatea ideilor și pluralismul argumentelor, eterogenitatea manifestărilor culturale și ideologice, diversitatea „poveștilor”, în cele din urmă. Se conturează, astfel, spaţiul dezbaterii, al unei competiţii de idei în care onestitatea și popperiana umilitate intelectuală reușesc să demanteleze orgoliul auctorial al unui Eu ce revendică o recunoaștere totală și să l înlocuiască printr un Noi în care recunoaș­terea individualităţilor înseamnă și recu­noașterea meritelor acestora.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *