Emanuel Copilaș

miercuri

28

decembrie 2016

0

COMENTARII

Brexit. Ce a fost și ce rămâne

Scris de , Postat în Actualitate

brexitbrokeneu

Sorin Bocancea, (coord.), Europa după Brexit, Iași, Editura Adenium, 2016

Cu siguranță unul dintre cele mai neașteptate și mai intense evenimente politice ale anului 2016, Brexit-ul reprezintă un fenomen extrem de complex, care nu poate fi redus la câteva idei simplificatoare, așa cum adesea s-a încercat și încă se mai înceacă. Decizia Marii Britanii de a părăsi Uniunea Europeană, decizie ireversibilă, în ciuda artificiilor juridice prin care se speră că va fi temporizată, eventual anulată – nu a fost (doar) una a cetățenilor neinformați, abrutizați de consumerism, a naționaliștilor exasperați de valul imigraționist aflat în creștere, a muncitorului neglijat și marginalizat de forțele economice ale globalizării neoliberale sau a bătrânilor ignoranți și resentimentari care au votat masiv în detrimentul unor tineri la fel de ignoranți în privința propriului viitor. Brexit-ul a fost mai mult decât atât. Indiferent de forma în care s-a manifestat și interesele politice conjuncturale care au articulat-o, Brexit-ul nu este altceva decât un efect spectaculos, neanticipat și îngrijorător al crizei structurale parcursă de Uniunea Europeană de aproape un deceniu încoace.

Este meritul volumului coordonat de către Sorin Bocancea și apărut la editura ieșeană Adenium de a fi reunit, pentru prima oară într-o carte, diversele impresii „la cald” pe care Brexit-ul le-a produs asupra unor oameni de știință și jurnaliști români. Deși relativ echilibrat, volumul putea cuprinde cu siguranță mai multe voci din spațiul critic, acolo unde fenomenului i s-a dat o ancorare socio-economică profundă și, din păcate, prea puțin întâlnită în alte părți. Chiar și așa, lucrarea este una onestă, aducând în prim-plan un evantai de cauze și de soluții care hașurează o imagine de ansemblu convingătoare asupra a ceea ce s-a întâmplat în iunie 2016 dincolo de Canalul Mânecii.

Care este miza tergiversării procedurii de declanșare efectivă ieșirii din UE a noului guvern britanic, proces care, odată inițiat, ar dura el însuși doi sau cel puțin trei ani? Valentin Naumescu opinează că „guvernul May va lăsa votul Parlamentului pentru după alegerile generale, încercând astfel să păstreze controlul și asupra campaniei electorale viitoare, respectiv asupra disputei cu partidele care au fost în favoarea rămânerii în UE (în principal, laburiștii și liberalii), spunând că ei, conservatorii, respectă voința exprimată la referendum, dar și controlul asupra destinului Marii Britanii, noul Parlament rezultat din alegeri rămânând practic liber să spună NU ieșirii, «în condițiile negociate de guvern» în prealabil” (p. 49). Într-adevăr, este foarte probabil ca aceasta să reprezinte motivația principală a noului premier britanic, Theresa May, cea care l-a înlocuit pe David Cameron după demisia acestuia în urma eșecului de a stopa un tsunami politic pe care tot el l-a declanșat. Așa cum Nikita Hrușciov a declanșat destalinizarea pentru a-i servi în primul rând scopurilor sale politice imediate, și anume răfuirii cu vechea gardă stalinistă care îl putea contesta, la fel a procedat și David Cameron, încercând să sancționeze aripa naționalistă a Partidului Conservator în fruntea căruia se afla, să creeze un debușeu pentru frustrările antieuropene ale britanicului de rând și, în sfârșit, să își consolideze confortabil propria poziție politică. „Brexitul a fost în primul rând o manevră de politică internă britanică (foarte inteligentă sau foarte neinspirată, vom vedea curând), având puțin de a face propriu zis cu Bruxellesul, o manevră menită mai degrabă să tranșeze o dispută între două facțiuni rivale ale Partidului Conservator. Cameron a dansat de fapt pe sârma întinsă de ultraconservatorii din partidul său și de aventurierii de la UKIP, sperând că nuanța moderată pe care a ales să o poarte, între proeuropenii idealiști și antieuropenii radicali, îl va ajuta să le dea tuturor o lovitură de maestru, să negocieze câteva clauze speciale în plus pentru Regat și să supraviețuiască la putere ca un erou național” (p. 43). Numai că atât Hrușciov, cât și Cameron (și între ei, Gorbaciov) au resimțit din plin puterea unei avalanșe istorice care i-a neutralizat politic, e drept, pe primul mult mai târziu decât pe celălalt – excedându-le masiv propriile strategii politice limitate și egoiste. Se confimă încă odată, dacă mai era nevoie, speculația hegeliană conform căreia orice scop particular conține în sine, dialectic, semințele unui rezultat viitor superior, un rezultat care îl depășește.

Este cert că UE va supraviețui și fără Marea Britanie, aceasta din urmă având mai mult de pierdut decât prima de pe urma „divorțului” în curs. Nu trebuie să ignorăm însă necesitatea unei reforme radicale a proiectului european: dacă britanicii i-au spus nu, înseamnă că fără îndoială ceva este în neregulă cu el. M-am numărat în tabără susținătorilor Remain, dar nu intenționez să minimalizez sau să resping condescendent argumentele taberei adverse. Mai cu seamă emoțiile ei, capitalizate politic într-un mod atât de manipulativ, iresponsabil și tranșant. Ce rămâne, dincolo de toate este un nu hotărât spus globalizării, chiar dacă într-o regretabilă formulă naționalist-reacționară.

Repet, Uniunea Europeană a pierdut enorm ca prestigiu politic, dar și din punct de vedere economic, în urma rezultatelor referendumului britanic. Marea Britanie a pierdut însă și mai mult, mai ales britanicul de rând care s-a lăsat sedus de argumentele populiste prin intermediul cărora sursa problemelor sale ar fi fost numai și numai Bruxelles-ul, imixtiunea supranațională, birocratică, ruptă de tradițiile politice locale, în afacerile interne britanice. Așa cum excelent a punctat politologul Angello Chielli, UE „a reprezentat, în ochii majorității cetățenilor europeni, locul în care a început acel proces de redefinire a rolului statului și a politicilor publice de tip neoliberal, care au produs în ultimii patruzeci de ani șomaj și sărăcie nu numai pentru marea masă a cetățenilor din cadrul grupurilor dezavantajate, dar și pentru cele medii, îmbogățind fără măsură grupuri reduse de cetățeni privilegiați. Acest strabism în percepție – de la Uniune către spațiul național –, în condițiile în care transformările, mai degrabă politice, de tip neoliberal s au dezvoltat în contextele naționale din Statele Unite ale Americii și în Marea Britanie in primis, a găsit în Uniune un țap ispășitor aflat la îndemână, asupra căruia să i se arunce întreaga responsabilitate a alegerilor luate în context național. Aceasta este rațiunea de fond a Brexitului, așa cum s a mai verificat și în cazul neaprobării Tratatului de la Lisabona, prin intermediul unor referendumuri de cetățenii din Franța și Olanda (29 mai și 1 iunie 2015 (sic!) – 2005, n.m.), care fusese anterior semnat de șefii de stat și de guvern din cele 25 de state membre și ale celor trei țări candidate și, ca urmare, aprobat în unanimitate pe 18 iunie 2004” (p. 100, subl. în orig.).

Chiar dacă UE a impus indubitabil politici de austeritate în contextul crizei globale declanșate în 2008, ele nu l-au afectat atât de mult pe britanicul de rând, a cărui țară a beneficiat oricum de numeroase și consistente excepții în relația cu Bruxelles-ul. L-au afectat însă în mod direct și dueros politicile neoliberale ale propriilor guverne, începând cu cel al lui Margaret Tatcher, această artizană globală, alături de președintele american Ronald Reagan, a neoliberalismului dezlănțuit. Măiestria acestor guverne a constat în deturnarea atenției legată de scăderea nivelului de trai dinspre propriile politici neinspirate, pentru a mă exprima eufemistic, înspre rigiditatea birocratică europeană, greu de înțeles, greu de simpatizat și aflată la o distanță convenabilă.

Ce rămâne deci după Brexit? O Europă aflată în plin și urgent proces de redefinire plenară. Evident, se impune necesitatea unui nou tratat european. Mai mult decât atât, se impune apropierea instituțiilor decidente ale UE de cetățeanul european de rând, care nu s-a simțit niciodată reprezentat de către acestea în adevăratul sens al cuvântului. Aici, creșterea rolului Parlamentului European mi se pare crucială. Dar dincolo de aceste amănunte tehnice, este imperativ ca Uniunea să revină la valorile și practicile care au făcut-o posibilă și, până în anii 1970, prosperă și respectabilă. Mă refer evident la valorile și politicile social-democrate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *