Emanuel Copilaș

duminică

25

decembrie 2016

0

COMENTARII

Cum poți greși chiar și atunci când ai dreptate

Scris de , Postat în Actualitate

keep-calm-and-keep-left-3

PSD a câștigat alegerile parlamentare cu un scor nesperat de mare. Austeritatea tehnocratică penelist-useristă a cedat în fața conservatorismului bonom, cu accente tot mai naționaliste și incoerent ca program de guvernare. Și corupt, nu uita, veți dori să adăugați unii. Bineînțeles, dar de ce vedem întotdeuna numai corupția care ne place? Corupția civilizată a multinaționalelor, mână în mână cu drăguțul guvern tehnocrat al cărui mandat tocmai s-a încheiat, de ce nu ne scandalizează la fel de mult cum o face corupția grobiană și rebarbativă a baronilor locali, strâns legată de corupția precariatului, a kilogramului de mezel ieftin și a pungii de făină? Ciudat, dar și acolo se învârt sume colosale de bani, poate chiar mai mari decât în cazul situațiilor în care stereotipiile generalizate despre corupție sunt puse în practică.

Dar să ajungem și la subiectul propriu-zis. Care nu e cel al recentelor alegeri, ci mai degrabă al alegerilor prezidențiale de la sfârșitul anului 2014 raportate la prezentele alegeri. Am votat atunci cu Klaus Iohannis, fapt care a condus la o polemică fructuoasă, zic eu, pe platforma CriticAtac. De ce revin, pentru ultima oară, la acest subiect? Pentru că am greșit. Nu am greșit lăsându-mă influențat vreo clipă de imaginea pro-occidentală dichisită și de discursul austerității moderate și de bun simț al noului președinte, mult mai plăcută urechilor și portofelelor greu încercate ale românilor decât discursul austerității agresiv și disprețuitor autocoloniale practicat cu sârg de către președintele Băsescu; asta nu s-a întâmplat niciodată. Am greșit atunci când am considerat că este în regulă ca o parte dintre oamenii de stânga să penalizeze derivele tot mai neoliberale și mai naționaliste ale PSD print-un vot de blam la adresa candidatului prezidențial propus de acest partid, și anume Victor Ponta. Discutăm strict despre alegerile prezidențiale, nu despre cele guvernamentale, unde nu aș fi conceput și nu concept vreodată să mă lansez în astfel de acrobații dialectice. Cu mintea de atunci, am sperat ca înfrângerea PSD la prezidențiale, împiedicarea acestui partid de a prelua practic integral puterea în stat, îl va constrânge să devină mai flexibil și mai intuitiv într-o direcție pe cât de socială posibil. Nu a fost să fie așa. Mai mult, demisionarea guvernului Ponta în urma tragediei de la clubul Colectiv – o demisie pripită, în opinia mea – gest care a dus PSD-ul în opoziție, ar fi oferit un supliment de smerenie și de reconsiderare pe toate planurile a poziției publice adoptată de către acest partid politic. Din nou, n-a fost să fie așa, deși PSD a demonstrat că este totuși capabil să învețe câte ceva din greșeli, dar nu în privința problemelor cu adevărat importante.

De ce pretind atunci că am avut dreptate? Sau, mai exact, din ce punct de vedere pun astfel problema? Simplu: m-am iluzionat cum că PSD-ul va învăța ce are de făcut din campania prezidențială din 2014 pentru a ajunge la guvernare doi ani mai târziu, în 2016, cât de cât reformat. De ajuns a ajuns la guvernare, cu un rezultat electoral imbatabil, dar de reformat într-o direcție cât de cât social-democratică nu s-a reformat deloc. Mai mult, „amețeala de pe urma succeselor”, cum ar spune tătuca Stalin, i-a reconfirmat pornirile neoliberale. Pentru a vă convinge este suficient să consultați cu atenție programul de guvernare pe care l-a propus. Mai grav este că s-au consolidat și tendințele naționaliste din cadrul partidului. Desigur, mă refer la povestea cu PRU, girată într-un mod stângaci și penibil de Ponta, în special pentru a obține o masă de manevră confortabilă în cadrul propriului partid. A eșuat lamentabil, iar prin propunerea pentru postul de prim-ministru a doamnei Sevil Shhaideh PSD a arătat că se detașează în mod energic de derapajele cu iz naționalist care înfloresc peste tot în UE, transformând astfel România într-o fericită excepție. Dar lucrurile sunt mult mai complicate în acest punct. Naționalismul oportunist, electoral, la care toate partidele politice relevante, cu excepția USR-ului, au apelat, într-o formă sau alta, nu este atât de inocent și/sau de penibil pe cât pare la prima vedere. Așa cum forma își creează treptat conținutul, putem avea surpriza ca în scurt timp stereotipiile, șovinismul și xenofobia generalizată, dar domoală, domestică, a românilor, să se transforme peste noapte într-un comportament politic violent, autoritar, având consecințe impredictibile. Nu neg faptul că, spre deosebire de naționalismul vechiului PDL, cuplat cu o austeritate neoliberală tranșantă, naționalismul pesedist este mult mai călduț, integrativ, iar xenofobia sa este una relativ autentică, orientată împotriva capitalului străin și a multinaționalelor (ce ușor e să deturnezi la acest capitol teme clasice ale stângii), pe când xenofobia pedelistă nu putea camufla prea bine ostilitatea puterii față de pretențiile de propriei populații de a avea un nivel de trai aflat puțin mai sus de limita supraviețuirii; cu toate acestea, diferența dintre aceste două tipuri conjuncturale și electorale de naționalism este una de nuanță, nu una ontologică.

Intrarea PSD în opoziție a adus la putere un guvern tehnocrat. Multă lume îl laudă, dar și mai multă lume uită că a întârziat aproape jumătate de an creșterea salariului minim pe economie, măsură pe care guvernul Ponta își propuse să o aplice în ianuarie 2015. Multă lume uită disprețul nedisimulat, camuflat de o retorică birocratică pe măsură, cu care guvernul Cioloș s-a raportat la cele mai vulnerabile categorii sociale. Multă lume uită îngrijorarea și frustrarea autentică a acestui guvern ori de câte ori se punea problema unei creșteri simbolice a salariilor pe motiv că afectează competitivitatea și exporturile țării pe piața internațională. Simplu spus, nu ne putem periclita statutul de republică bananieră cu pretenții de europenitate; capitalul internațional miroase imediat tentativele de a mișca în front care îi amenință fie și simbolic profiturile colosale, și imediat ne pune la punct explicându-ne cât de lipsiți de profesionalism și viziune suntem. Multă lume uită și de recentele „pomeni electorale” din domeniul educației și al sănătății, așa cum a catalogat domnul Cioloș creșterile salariale cu 15% ale celor care lucrează în aceste domenii. Dar de scutirile servile de taxe ale multinaționalelor care concediază și angajează după pofta inimii, consolidând statutul unei economii de lohn și sporind locurile de muncă în producția remunerată la nivelul cel mai de jos sau crescând numărul de call-center-uri și prezentându-l ca pe o mirobolantă realizare pentru dezvoltarea țării, despre acestea ce să mai zicem? Sau despre defrișarea pădurilor, exploatarea gazelor de șist și a resurselor aurifere cu cianuri, „afaceri” pentru care statul român primește redevențe revoltător de mici tocmai pentru că nu se comportă ca un stat, ci ca un agent privat pus pe căpătuială alături de băieții buni, îi știm noi și se știu și ei? Corect, aceste gesturi nu sunt nici pe departe pomeni electorale. Sunt tributuri sistematic plătite neoliberalismului agresiv global pentru a nu ne uita pe noi, năpăstuiții istoriei, și a nu ne îndepărta din calea tăvălugului său autodevorant. Chiar dacă aparent „rănit” de ascensiunea globală a populismului de extrema dreaptă, sunt aproape convins că neoliberalismul se va reinventa cu abilitate și sub această generoasă și inconsistentă umbrelă ideologică, confirmând încă o dată că lupta de clasă internațională cu reverberații naționale nu este un mit: cei care o câștigă permanent o cunosc și o respectă cel mai bine.

Nu neg, în PSD, respectiv în USR există oameni de calitate, care sper să lucreze neabătut în direcția progresistă prin intermediul căreia s-au făcut cunoscuți și respectați. Dar cu niște floricele nu se face primăvară. Drept e că fără ele iarna pare și mai friguroasă, și mai urâtă. Și s-o spunem pe șleau, miza politică per ansamblu nu este aceea a capitalului autohton pus în corzi de atotputernicul capital global; nu, aceasta este o falsă problemă care dă apă la moară tendințelor naționaliste din PSD și abate convenabil atenția asupra faptului că, fie în ipostază națională, fie în ipostază internațională, capitalismul nud, neîngrădit de sindicate și de drepturi sociale, face ravagii. Mai rău, așa cum spunea Tudor Vladimirescu, deseori turcii de dinăuntru sunt mai răi decât turcii de dinafară. Sigur, capitalul autohton este mai ușor de ținut în frâu decât cel internațional, nu din cauză că ar fi mai puțin lacom, agresiv, rapace sau lipsit de scrupule, ci din simplul motiv că bunurile pe care le acumulează în detrimentul interesului general sunt mai ușor recuperabile decât cele care iau calea îndelung bătătorită a paradisurilor fiscale internaționale. Chiar dacă acest aspect este fără doar și poate adevărat, diferența rămâne în definitiv una de nuanță: ocazional, capitalul autohton poate fi mai puțin periculos decât cel internațional. Dacă ne gândim însă la țepele gigantice date în anii 1990 de către capitalul autohton pe mână cu cel internațional prin intermediul unor afaceri paravan gen Columna Bank, pentru a numi doar una dintre ele, lucrurile se cam complică. Bănuții au luat frumos drumul străinătățurilor, în timp ce acționarul de rând a rămas cu ochii în soare, asta după ce i s-a explicat profesionist și ireproșabil că piața liberă este jalonată uneori de riscuri, dar genul acesta de erori face parte din procesul îndelungat dar fructuos al învățării și asumării competitivității economice într-o democrație liberală încă tânără și neexperimentată. Curat murdar, vorba lui Caragiale.

Așa că moralismul de fațadă și echilibristica dialectică pe care le-am creditat în 2014 ca fiind capabile să ne ofere în 2016 un PSD reformat în sensul progresist al termenului, pe spezele unei societăți care s-ar fi convins de justețea acestui demers cu prețul unei austerități tehnocratice de mai mare dragul, pe care l-a și plătit, de altfel – s-au dovedit a fi inconsistente și chiar găunoase. Oricâtă abilitate dialectică ai impresia că posezi, nu trebuie să dai niciodată pasărea din mână pentru cea de pe gard. Adică să lași descoperite interesele celor fără voce în numele unor spectaculoase, dar până la urmă incerte răsturnări de situație. Dar, așa cum bine știm, numai cine nu muncește nu greșește. Lupta pentru extinderea câștigurilor sociale continuă neabătută, chiar dacă s-a transformat în ultimul timp, din păcate, într-un efort tot mai solicitant de a păstra măcar câștigurile existente, câștiguri care unora le put tot mai abitir a comunism și a asistență socială nocivă pentru vibrantele valori ale competiției revigorante dătătoare de piață liberă, această utopie comunistă pe invers a dogmatismului neoliberal. Degeaba ai dreptate la nivel politic, dacă greșești la nivel social. Iar aici lucrurile nu pot fi scăldate hegelian cum că dreptatea politică este dreptate socială și invers, pentru că discutăm despre chestiuni concrete și urgente, nu despre filozofie politică plasată într-un interval de timp întotdeauna nedefinit. Și totuși, așa cum spunea același Hegel în Fenomenologia spiritului, eroarea e pur și simplu cunoaștere aflată în inegalitate cu propria substanță. Depinde de fiecare dintre noi să extindă cât mai bine cunoașterea teoretică astfel încât să se potrivească în raport cu substanța politico-practică, pentru că invers, a adapta practica pentru a o compatibiliza cu teoria, este și imposibil, și periculos, și stupid, în cele din urmă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *