Emanuel Copilaș

sâmbătă

31

decembrie 2016

0

COMENTARII

Discipolul rebel. Antonio Gramsci despre filosofia politică a lui Benedetto Croce

Scris de , Postat în Actualitate

gramsci-cop-1

Antonio Gramsci, Caietul 10 (1932-1935). Filosofia lui Benedetto Croce, traducere de Sabin Drăgulin, Editura Adenium, Iași, 2016

Mărturisesc că nu l-am citit pe Benedetto Croce. Dar Antonio Gramsci îl prezintă, explică și critică atât de nuanțat și de convingător, încât nici nu cred că am să o mai fac vreodată.

Hegelian de formație liberală, Croce a fost unul dintre cei mai influenți filosofi politici italieni de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Odată cu el a început respirația istorică a Italiei, consideră Gramsci, așa cum întreg secolul XIX a fost radical și violent, am putea spune, proiectat în istorie de către Hegel însuși: „care este caracteristica secolului al XIX lea în Europa? Nu aceea de a fi istoria libertății sau de a fi istoria libertății conștiente ca atare; în secolul al XIX lea, în Europa există o conștiință critică ce nu mai existase înainte; se face istorie cu conștiința că se face, știut fiind faptul că istoria este istoria libertății etc.” (p. 70).

Gramsci începe prin a discuta conceptul crocean de ideologie, care diferă mult de cel marxist. Astfel, spre deosebire de filosofie, care pentru Croce rămâne cantonată strict la nivelul intelectualilor și care transformă istoria din exterior, nu din interior, așa cum procedează „filosofia praxisului”, sau de religie, nimic altceva decât o mitologie cu implicații morale din care se extrage o înțelepciune de viață foarte utilă politic pentru societate per ansamblu, dar care trebuie depășită pe finalmente pe filieră rațională – ideologia croceană reprezintă un simplu instrument de guvernare, o interfață între guvernanți și guvernați, un mijloc de a-i mobiliza pe ultimii în direcția propunerilor și scopurilor ultimilor. În sens marxist, ideologia este o formă de „falsă conștiință”, o gândire de clasă ale cărei limite nu sunt percepute de cei care sunt gândiți de ea, și abia mai apoi o gândesc, datorită „fetișismului mărfii”, credinței în universalitatea și superioritatea capitalismului ca mecanism permanent de extragere a plusvalorii. Fiecare clasă dispune, în mod mai mult sau mai puțin articulat și coerent, de o ideologie proprie; există însă și o ideologie dominantă, care le încorporează și le resemnifică în profunzime pe celelalte. Iar aceasta, cum spun Marx și Engels în Ideologia germană, este ideologia clasei dominante, ideologia capitalistă. Hegemonia capitalistă, în termeni gramscieni, echivalează cu un fel de transformare a ideologiei capitaliste dintr-un polițist convingător, dar totuși vulnerabil, într-un Robocop seducător și imbatabil. Gramsci: „Doctrina lui Croce despre ideologiile politice provine în mod evident din filosofia praxisului: acestea sunt construcții practice, instrumente de direcție politică, adică se poate spune că ideologiile sunt pentru guvernați simple iluzii, o înșelătorie la care sunt supuși, în timp ce pentru guvernanți este o înșelătorie dorită și conștientă. Pentru filosofia praxisului, ideologiile nu sunt arbitrare; ele sunt fapte istorice reale, care trebuie să fie combătute și arătate ca instrumente de dominație și nu din argumente de ordin moral etc., ci din motivații de luptă politică: pentru a i face din punct de vedere intelectual independenți pe guvernați de guvernanți, pentru a distruge o hegemonie și a crea alta, ca moment necesar al răsturnării praxisului” (p. 157).

Ambiția lui Gramsci este aceea de a fi Marx-ul italian al acestui Hegel italian care a fost Benedetto Croce. Cât de autentic hegelian a fost Croce, cât de marxist în cele din urmă a fost Gramsci (a fost, dar într-un mod foarte original și inovativ), în fine, cât de judicios au operat Marx și Engels atunci când au fost convinși că transpun dialectica idealistă hegeliană într-una materialistă, mult mai complexă, comprehensivă și, fundamental, generatoare de acțiune socială emancipatoare – este o cu totul altă discuție, prea puțin relevantă pentru prezenta recenzie. Reținem însă această ambiție ușor infantilă a lui Gramsci, scuzabilă însă în lumina tezaurului intelectual pe care l-a lăsat nu numai marxismului, ci filosofiei în general. „Pentru concepția filosofică a lui Croce, trebuie să facem aceeași adaptare pe care Marx și Engels au făcut o pentru concepția hegeliană. Acesta este singurul mod fecund din punct de vedere istoric de a determina o reluare adecvată a filosofiei praxisului, de a ridica această concepție „vulgarizată” din necesitățile vieții practice imediate, la înălțimea ce trebuie să ajungă pentru rezolvarea celor mai complexe sarcini pe care desfășurarea actuală a luptei o impune, adică crearea unei noi culturi integrale, care să asume caracterul de masă al Reformei Protestante și al Iluminismului francez, având caracterele clasicității culturii grecești ale Renașterii italiene, o cultură care, reluând cuvintele lui Carducci, să îl sintetizeze pe M. Robespierre și E. Kant, o politică și o filosofie într o unitate dialectică intrinsecă unui grup social care să nu fie doar francez sau german, ci european și mondial” (p. 74).

Chiar dacă în concepția filosofică a lui Croce speculația rămâne centrală în detrimentul istoricității, și chiar dacă acesta se pronunță împotriva valorii-muncă marxiste și în favoarea utilitarismului neoclasic, acesta este important prin critica pe care o aduce intelectualilor italieni care considerau că Italia reunificată nu se poate reforma cu adevărat decât prin intermediul unei reforme religioase de anvergură, a unui protestantism italian creator de schimbare socială și politică. Croce demonstrează foarte clar că aceste abstracțiuni izolate acționând ca niște ideologii sterile și lipsite de orice șansă de succes nu au cum să se transforme, nefiind ancorate în realitatea socială, în catalizatoare ale schimbării, fiind sortite să sucombe în fața ideologiei reacționare dominantă, cea catolică. Aici, Croce se apropie foarte mult de marxism și este regretabil, opinează Gramsci, că a rămas în continuare un inamic ireconciliabil al acestuia, deși cele două părți împărtășesc numeroase, fertile și insuficient explorate punți de legătură: „întreaga abordare a lui Croce pe care o face în Storia dell’Europa conceptului de religie este o critică implicită a ideologiilor mic burgheze (susținute de Oriani, Missiroli, Gobetti, Dorso), care explică slăbiciunile organismului național și statal italian prin absența Reformei, înțeleasă în mod îngust, confesional. Lărgind și precizând conceptul de religie, Croce demonstrează mecanicitatea schematismului abstract al acestor ideologii, care nu erau nimic altceva decât niște construcții ale inte¬lectualilor. Și din acest motiv este mult mai grav că acesta nu a reușit să înțeleagă că filosofia praxisului, prin vastele mișcările de mase, a reprezentat și reprezintă un proces istoric similar cu cel al Reformei, în opoziție cu liberalismul, care reproduce o Renaștere la un nivel mai restrâns pentru mici grupuri de intelectuali care la un moment dat au capitulat în fața catolicismului, până acolo încât singurul partid liberal eficient în spațiul politic era cel popular, adică o nouă formă de catolicism liberal” (pp. 134-135; subl. în orig.).

Însă reconcilierea dintre croceanism și marxism era o sarcină totuși dificilă, iar Gramsci era cu totul și cu totul conștient de acest aspect. Cel mai dificil de integrat în marxism era concepția croceană a inexistenței distincției dintre „structura” marxistă (economia) și „suprastructură” (politică, religie, cultură). Mai mult, Croce era convins că structura însăși nu există, fiind o invenție neinspirată de proveniență suprastructurală. Aici, idealismul impenitent al lui Croce contrazicea flagrant teza marxistă conform căreia structura produce estențialmente suprastructura – în niciun caz în mod determinist – chiar dacă suprastructura se apleacă ulterior asupra structurii pentru a o înțelege și regenera cu ajutorul acestei cunoașteri nou dobândite. Gramsci nu este de acord, contestând separația mecanică dintre structură și suprastructură în filosofia marxistă. Dimpotrivă, cele două nu au sens decât împreună, fiind unite printr-o constantă și dialectică relație de reciprocitate simbiotică. Chiar dacă Croce a nuanțat dialectica hegeliană a contrariilor introducând, în paralel cu aceasta, o dialectică a „distinctelor” pentru a dilua aparent implacabilul mecanism al inevitabilității istorice și, în cheie marxistă, pentru a șlefui cât de cât asperitățile luptei de clasă – Gramsci îi reproșează că putea fi mai inspirat în ceea ce privește raportul structură-suprastructură. În termeni hegelieni, dacă identificăm structura cu cantitatea și suprastructura cu calitatea, constatăm, pe urmele lui Hegel, că ele nu înseamnă absolut nimic decât dacă sunt luate împreună. „Deoarece nu poate să existe cantitate fără calitate și calitate fără cantitate (economia fără cultură, activitate practică fără inteligență și viceversa), orice opoziție între acești termeni este un nonsens din punct de vedere rațional” (p. 177).

Per ansamblu, Gramsci îl critică pe Croce pentru idealismul subiectivist de care dă dovadă, în ciuda propensiunilor sale materialiste. Dar idealismul, deși o etapă insurmontabilă în dezvoltarea intelectuală a omenirii, este anulat de și în același timp păstrat în marxism în calitate de contradicție stimulantă. În definitiv, „așa cum nu se judecă un individ în funcție de ceea ce gândește despre sine, tot așa nu se poate judeca o societate după (propriile, n.m.) ideologii” (p. 160). Sau, mai pe larg, „Omul trebuie văzut ca un bloc istoric alcătuit din elemente pur individuale și subiective și din elemente de masă și obiective sau materiale cu care individul se află în raport activ. Transformarea lumii externe, raporturile generale, înseamnă să te întărești și să te dezvolți pe tine însuși. Că «ameliorarea» etică este pur individuală este iluzorie, o eroare: sinteza elementelor constitutive al individualității este «individuală», dar aceasta nu se realizează și se dezvoltă fără o activitate către exterior, modificatoare a raporturilor externe, de la acei îndreptați către natură, ai acelora îndreptați către alți oameni în grade diferite, aflați în cercuri sociale diferite în care trăiesc, până la raportul maxim, care îmbrățișează întreaga rasă umană. De aceea se poate spune că omul este esențial «politic», pentru că în activitatea pentru transformare și conducere conștientă a altor oameni realizează propria «umanitate», propria «natura umană»” (p. 175).

În sfârșit, este de apreciat efortul dialectic prin intermediul căruia Gramsci încearcă să transforme pasiunea, ingredientul principal al politicii în viziune croceană, într-o formă alienată sau măcar incomplet teoretizată a luptei de clasă. Lupta de clasă nu poate fi dusă în absența pasiunii, susține Gramsci; la fel ca indivizii, grupurile sociale se apară și se atacă între ele dând dovadă de o nețărmurită pasiune. Chiar și așa, metamorfozarea unei calități pur subiective în cele din urmă, într-o redutabilă armă politică denotă, din partea lui Gramsci, fie o afectuoasă concesie pe care i-o face maestrului său, fie o alunecare inconștientă și involuntară înspre ceea ce Max Weber numea individualism metodologic; simplu spus, spre liberalism. „Faptul că B. Croce a identificat politica cu pasiunea poate fi explicat prin aceea că el s a apropiat în mod serios de politică, interesându se de acțiunea politică a claselor subalterne care, «fiind constrânse» să fie în «defensivă», aflându se într o situație de forță majoră, căutând să se elibereze de un rău prezent (chiar și pretins) sau oricum i s ar spune, confundă în mod real politica cu pasiunea (chiar în sens etimologic). Dar știința politică (în opinia lui Croce) trebuie să explice nu doar o parte, acțiunea unei părți, ci și acțiunea celeilalte părți. Ceea ce trebuie să fie explicat este inițiativa politică, fie ea și «defensivă», deci «pasională», dar și «ofensivă», adică fără să urmărească să evite un rău prezent (fie și un rău pretins, deoarece acest tip de rău ne face să suferim la fel cât ne face să suferim un rău real). Dacă exa¬minăm bine acest concept crocean al «pasiunii», inventat pentru a justifica teoria politică, se observă că, la rândul lui, acesta nu poate fi justificat decât prin conceptul de luptă permanentă, pentru care «inițiativa» este întotdeauna «pasionată», deoarece lupta este incertă și trebuie să ataci în continuu nu doar pentru a nu fi învins, ci pentru a l ține la respect pe adversar, care ar putea să «învingă» dacă nu ar fi convins mereu că este mai slab, adică va fi învins mereu. În sfârșit, nu poate exista «pasiune» fără antagonism, iar acesta este existent între grupuri de oameni, pentru că în lupta dintre om și natură pasiunea se numește «știință» și nu «politică». Se poate spune prin urmare că la Croce termenul pasiune este un pseudonim pentru lupta socială” (pp. 185-186; subl. în orig.).

În încheiere, recuperarea gramsciană a croceanismului rămâne totuși una importantă, merituoasă și fertilă intelectual, fiind o mărturie a utilității dialecticii în sensul hegelian al termenului. Până la urmă, Gramsci reușește în demersul pe care și l-a propus, acela de a deveni Marx-ul italian al (semi) Hegel-ului la fel de italian care a fost Croce. Pentru că asta înseamnă în definitiv un discipol. Hegel însuși atrăgea atenția acestui amănunt în ale sale Prelegeri de istorie a filosofiei, atunci când deplângea soarta stoicismului, care nu a reușit să se transforme într-o filosofie vie din simplul motiv că discipolii lui Epictet au înțeles să reproducă doctrina maestrului, să o imite, în loc de a o continua. Ori, tocmai acesta reprezintă motivul colosalului succes filosofic, și nu numai filosofic, al lui Hegel: a avut discipoli care l-au continuat, care au știut să îl nege pentru a-l actualiza și păstra cu adevărat; cei care nu au făcut decât să îl păstreze, venerându-l cu deferență, mimându-i servil și inutil, în cele din urmă, filosofia, au fost tocmai cei care l-au negat așa cum nu trebuie, adică în sens nedialectic. Au fost mulți, cu siguranță; bine că nici unul nu a fost mai important, mai relevant și mai cunoscut decât Marx.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *