Emanuel Copilaș

joi

20

octombrie 2016

0

COMENTARII

Filosofia ca luptă de clasă. Pentru un nou materialism

Scris de , Postat în Actualitate

initiere-in-filosofie

Louis Althusser, Inițiere în filosofie pentru nefilosofi, traducere de Iulia Dondorici, Cluj-Napoca, Tact, 2016

În acest manuscris publicat postum, în 2014, celebrul filosof structuralist Louis Althusser redă, într-o formă comprimată și simplificată, principalele idei care străbat întreaga sa operă. Stilul accesibil și ușor ironic este în contrast cu profunzimea tratării temelor principale ale cărții, deloc puține, respectiv cu fermitatea poziției politice a autorului.

Althusser începe prin a disocia filosofia idealistă de cea materialistă, argumentând că, de-a lungul istoriei, prima a dominat-o fără drept de apel pe ultima. Pentru a înțelege mai bine această aserțiune, trebuie să pornim de la premisa centrală althusseriană, aceea că, până la apariția filosofiei marxiste, filosofia influența lumea exterioară doar producând efecte în propriul său câmp. Nu se cunoștea pe sine ca fiind limitată, circumscrisă de mize sociale și implicit politice; textele sale fundamentale erau puse în legătură într-un mod foarte facil, fără a ține deloc cont de background-ul istoric, economic sau cultural al autorilor lor. Această filosofie a „profesorilor de filosofie”, cum o numește Althusser, este profund idealistă și profund opacă la transformările structurale petrecute în jurul ei. Efectele sale sociale sunt produse involuntar, deoarece această filosofie se ia pe sine drept unic autoreferent, separându-se sistematic de lumea în care a fost produsă. Și totuși, ea este parte a lumii și agent al menținerii ei în anumiți parametri politici.

Platon a fost, conform lui Althusser, primul filosof idealist a cărui operă a fost utilizată pentru menținerea poziției privilegiate a aristocrației elene în detrimentul democrației incipiente. Argumentul este următorul: religia, mitologia greacă, domina universul intelectual și politic al vechii Elade. Odată cu apariția geometriei și a matematicilor abstracte, post-empirice, această dominație a religiei (idealistă) fost amenințată de științele materialiste în ascensiune. Filosofia lui Platon nu a făcut decât să deplaseze mitologia de pe terenul religiei pe cel al rațiunii, perpetuându-i astfel hegemonia. Relegitimată de pe această nouă bază epistemologică, mitologia acționând ca ideologie a clasei dominante a putut păstra sistemul social care o avantaja, discreditând în același timp materialismul. „După mărturisirea lui Platon, această filosofie e idealistă: ea inaugurează lunga, nesfârșita dominație a idealismului asupra materialismului în istoria filosofiei, dominație care continuă chiar și în zilele noastre și coincide cu existența societăților de clasă” (p. 66). Filosofii devin astfel unicii posesori ai adevărului, fiind singurii care aveau capacitatea de a construi discursiv un înveliș rațional pentru valorile și practicile religioase ale epocii. Mai mult, „regii și preoții, ca și deținătorii oricărei puteri, sunt interesați de această filosofie, singura capabilă să pună ordine în lucruri și să consolideze ordinea lucrurilor, astfel încât fiecare să stea la locul lui și să-și îndeplinească funcția socială: sclavul să rămână sclav, meșteșugarul, meșteșugar, comerciantul, comerciant, oamenii liberi, liberi, preoții, preoți, războinicii, războinici, și regele, rege” (p. 67; subl. în orig.). Adevărul idealismului platonician se relevă astfel ca sursă a ordinii politice și ca parte intimă a puterii. Filosofia este astfel încă de la început politică. Însă ea acționează politic inconștient, indirect, strict prin modificările ce survin în interiorul său, fără a înțelege conexiunea sa constitutivă cu situația politică a momentului. Spre sfârșitul cărții, Althusser își va nuanța poziția, afirmând că Platon și discipolii săi nu ar fi fost străini de distrugerea scrierilor filosofilor materialiști ca Democrit sau, parțial, Epicur, fiind conștienți astfel de lupta pentru putere care subîntindea competiția intelectuală dintre cele două școli de gândire.

Dar filosofia nu reprezintă proprietatea filosofilor, mai ales a filosofilor care contribuie, mai mult sau mai puțin voluntar, la reproducerea ordinii existente. Fiecare om, în condiții propice, poate filosofa. De fapt, fiecare om deține o filosofie de viață proprie, „naturală”, bazată pe conștientizarea unei anumite necesități a lucrurilor, aparent implacabilă, și pe utilizarea acestei cunoașteri a necesității pentru a te servi de ea în diferite contexte, fapt care echivalează cu deținerea unei anumite înțelepciuni, având surse atât practice, cât și teoretice. Ajunși în acest punct, unde se discută despre ordini ale lucrurilor și despre strategiile, înțelepciunile necesare pentru a le gestiona în moduri adecvate, putem afirma că avem de-a face cu o punere în problemă filosofică pe care fiecare om o obține și o rafinează de-a lungul întregii sale vieți. Această filosofie spontană, materialistă, deoarece are un fundament empiric în esența, poate și trebuie să fie opusă „filosofiei filosofilor”, filosofiei idealiste aflată de partea ordinii, adică de partea opresiunii și a exploatării de clasă. Dar pentru a-și învinge teama de necesitate, omul simplu trebuie să depășească bariera care îl desparte de operele filosofice clasice, să conștientizeze că parcurgerea lor îi îmbogățește cunoștințele, dar nu îl transformă neapărat într-un filosof autentic, deoarece aceste opere sunt foarte abstracte și autocentrate, neputând fi decriptate din interior. Pentru a deveni realmente filosof, omul simplu, muncitorul trebuie să conștientizeze faliile dintre conflictele sociale în jurul cărora se încheagă cunoașterea, aceasta având pretenția de a le menține, potența sau depăși – și să transforme filosofia dintr-o cunoaștere sterilă sau cel mult individuală, izolată, într-o armă de luptă împotriva inegalităților și a privilegiilor.

Pentru a ajunge aici, muncitorul trebuie să fie capabil de abstractizare. Lucrurile nu sunt atât de complicate pe cât par, deoarece fiecare dintre noi abstractizează zi de zi; de fapt, nici nu putem avea acces direct la concret în absența straturilor succesive de abstractizări care să facă posibilă medierea. Atunci când ne concentrăm asupra unei activități, de exemplu, facem abstracție de celelalte, deci abstractizăm. Atunci când pictăm ființe supranaturale, preluăm din realitate diferite componente naturale, dar le unificăm într-o manieră proprie, rezultatul nefiind prezent în natură – la fel, abstractizăm. Când utilizăm sunete existente în natură pentru a le recompune într-o manieră radical nouă pentru a da naștere cuvintelor și limbajului prin intermediul căruia ne raportăm la realitate, abstractizăm. Abstracția este permanent prezentă în viața de zi cu zi, fiind produsă de însăși necesitatea aprehensiunii și ordonării concretului în forme și tendințe recognoscibile și predictibile. În etapa filosofică, a filosofiei practice la care Althusser speră că umanitatea va accede într-o bună zi, abstractul produs de concret se reîntoarce asupra acestuia cu intensitatea experimentată a conștientizării și poziționării politice, fiind astfel mai mult decât o simplă emanație a concretului, așa cum se întâmplă în prezent, ci un mijloc revoluționar de a-l interioriza și de a surmonta astfel alienarea istorică la care a fost supusă umanitatea de-a lungul diferitelor moduri de producție și a filosofiile idealiste aferente care le-au potențat capacitățile hegemonice.

Pe lângă faptul că îi sprijină pe puternicii zilei, idealismul abstractizează inadecvat, fără a porni de la concret, utilizând în schimb un „supliment” inexistent de abstracție pentru a putea gândi totalitatea de la care se revendică, lucrul în sine kantian, nimicul heideggerian sau neantul hegelian fiind exemple în acest sens. Pentru a gândi deci întregul, trebuie inventat vidul. Dar o astfel de abstractizare negativă, care ne plasează pe terenul metafizicii, nu conduce la niciun rezultat politic palpabil. Mai mult, această operație pur mentală nu face decât să pună în scenă o fantasmagorie teoretică aptă de a îndepărta și mai mult teoria de practica din care provine și producând confuzii inutile în mințile celor care ar putea elibera filosofia de idealismul care disociază arbitrar între teorie și practică tocmai pentru a menține subordonarea ultimei (a muncitorilor) în raport cu prima (filosofii și politicienii). În același fel separă idealismul cunoașterea practică, fundamentată pe generalizări pornind de la relația unor obiecte concrete, de cunoașterea științifică, care operează cu categorii abstracte, cu obiecte ale gândirii ale căror reguli de interacțiune le universalizează. Dar universalul nu poate fi lăsat în posesia idealismului; el trebuie circumscris generalului de proveniență concretă, altfel alunecăm iarăși într-o fundătură metafizică aparent inutilă, dar deloc inocentă politic. Abstractizarea „bună”, permanent raportată la concret, trebuie sustrasă de sub tutela abstractizării „rele”, producătoare de nonsensuri ca vid, nenat, nimic sau lucru în sine. Adevărul este în luptă și lupta se poartă pe terenul concretului, cu mijloace abstracte care să ni-l redea în posesie cât mai plenar, nu să ne îndepărteze de el pentru a-l păstra ca avantaj, ca resură inepuizabilă a unei minorități uzurpatoare.

Mai departe, după ce discută punctual diferite concepte asociate cu noțiunile mai sus discutate, Althusser ajunge la o idee care l-a consacrat în planul teoriei critice, aceea a „aparatelor ideologice de stat”. Spre deosebire de curentele de stânga fascinate de stat, care doresc să îl acapareze pentru scopuri pur redistributive, Althusser insistă că statul nu poate fi altceva decât expresia instituționalizată a clasei dominante, care își reproduce ideologia și practica exploatatorie prin intermediul său. Dacă partidele politice reprezintă, în mare, dispozitive politice ale diferitelor clase sociale, aparatele ideologice de stat sunt cu totul altceva. Acestea au rolul de a subordona ideologiile „locale” și „regionale”, ideologiile rurale și religioase, de obicei, fără a le putea absorbi în totalitate, și nu sunt altceva decât instrumente tradiționale de represiune: armata, birocrația, biserica sau mass-media. Funcția crucială a statului și a aparatelor sale ideologice este aceea de menținere a ficțiunii reprezentării politice, a alegerilor libere, lipsite în realitate de alternativă reală, a societății civile care detensionează ocazional frustrările sociale acumulate fără a chestiona sistemul politic per ansamblu.

Althusser ajunge apoi la psihanaliza freudiană, pe care o apreciază pentru critica frontală la care supune idealismul prin plasarea inconștientului în centrul activității umane. Conștiința, element central al idealismului și, până atunci, centrul filosofiei și a ideologiilor dominante acționând împreună cu aceasta, este subordonată și transformată într-un simplu apendice al inconștientului. În acest punct, dar și în multe altele, pe care nu le pot atinge fără a transforma această recenzie într-un eseu de dimeniuni neverosimile, Althusser exagerează, glorificând indirect violența și iraționalitatea care ar putea fi puse la lucru, în cadrul unei filosofii practice adecvate, pentru răsturnarea ordinii existente. Dar a face din violență centrul umanității pentru a elimina ipocrizia și alienarea care ar fi subjugat-o în perioada modernă echivalează cu regresul umanității, nu cu progresul acesteia. Progresul post-civilizațional, post-modern (nu postmodern), în condițiile actuale, cel puțin, are mai multe șanse să se transforme într-o barbarie neofeudală, bazată pe identități etnice exacerbate și pe conflicte militare permanentizate, totul într-un context al penuriei de resurse primare și al schimbărilor climatice de anvergură. Civilizația modernă și capitalismul nu sunt sinonime: există suficiente resurse iluministe radicale pentru o civilizație egalitară post-burgheză și post-capitalistă, și e regretabil faptul că Althusser le tratează superficial și expeditiv, subordonându-le unei viziuni maniheist-conservatoare asupra lumii: ori voi, ori noi. În același timp, Althusser este suficient de nunațat pentru a nu separa integral idealismul de materialism, afirmând că fiecare filosofie materialistă conține germeni idealiști și invers, dar asta nu e suficient pentru a depăși militantismul său asumat, seducător și foarte coerent, dar totuși prea unilateral orientat împotriva modernității per ansamblu, fără a ține cont de câștigurile intelectuale și practice făcute de posibile de această epocă, e drept istorică, limitată și având propria ideologia dominantă, ideologia burgheziei pozând în filosofia de viață autentică a tuturora, fie că și-au dat seama de asta sau încă nu.

Dar ce epocă e lipsită de un conflict de clasă aflându-și falsa reconciliere în cadrul unei ideologii dominante, operând în beneficiul, preponderent, nu exclusiv, al clasei dominante? Epoca proletariatului va reuni aceste caracteristici, se grăbește să răspundă Althusser. Ideologia sa, chiar dacă pornește de la o particularitate socială istoric determinată, muncitorimea, toți cei dependenți pentru a supraviețui de un salariu, nefiind vorba aici de distincția schematică și invalidă dintre munca manuală și cea intelectuală – își depășește subiectivitatea inerentă prin faptul că este fundamentată de filosofia obiectivă a luptei de clasă. Nu este vorba de filosofia idealistă, având rolul de unifica diferitele elemente ideologice într-o ideologie dominantă, ci de filosofia materialistă care, recunoscându-și explicit apartenența de clasă, va putea lupta pentru depășirea unei lumi bazate pe clase antagonice, suprimând astfel în acest proces existența ideologiilor ca atare și redând concretul abstracțiilor autentice, izvorând din însăși practica socială și având rolul de a produce și gestiona cât mai egalitar, cât mai uman cu putință resursele nesecate ale concretului.

Argumentul lui Althusser este pripit, aș îndrăzni să afirm. Ernesto Laclau și tânărul Lukács recunosc subiectivitatea, particularitatea inerentă a proletariatului grefată pe proiectul universal revoluționar. Pe cale de consecință, dispariția anunțată a ideologiilor este un miraj, deoarece, sub o formă sau alta, fragmentarea socialului nu va dispărea niciodată. Tot ce se poate face este să lucrăm pentru atenuarea, pentru minimalizarea tensiunilor din cadrul acestuia. Pentru a ajunge vreodată aici, metoda dialectică ne este indispensabilă. Pentru Althusser, dimpotrivă, dialectica trebuie subordonată materialismului. Marxismul althusserian nu se vrea o ontologie, o filosofie care are contact prin reprezentare cu un obiect instituit de ea ca fiindu-i propriu și pe care să îl gestioneze în autogenerarea sa istorică pentru a-i deveni într-un final imanentă. Renunțând la ontologie, marxismul althusserian se vrea cât mai materialist posibil; dialectica însăși i se pare susceptibilă de idealism, de abstractizare „rea”, datorită originii sale hegeliene pe care Marx și Engels ar fi preluat-o aproape necritic, riscând astfel să împingă proiectul revoluționar într-o fundătură metafizică, sau cel puțin într-o direcție care să îl îndepărteze progresiv de concretul imediat, de concretul teoretic al gândirii și câștigării luptei de clasă. Astfel, materialismul teoretizat de către Althusser nu este în niciun caz „o teorie a unui obiect definit, ci ansamblul tezelor care guvernează și orientează practicile științifice și politice” (pp. 273-27).

Interesantă și deosebit de percutantă inițiativa althusseriană de a transforma marxismul într-o structură teoretico-practică impenetrabilă în raport cu orice rămășițe de idealism, pe care tot el le consideră inextricabil legate de fiecare orice curent materialist care, dacă ar admite vreodată că ar fi pur materialist, ar da câștig de cauză obiectiv idealismului, prin abandonarea cuceriririi pozițiilor ocupate de către acesta. Pentru că da, „orice filosofie e menită să ocupe întregul câmp de bătălie: astfel, ea trebuie să se înarmeze preventiv în vederea ocupării pozițiilor adverse, adică să devină capabilă, în prealabil, să ocupe pozițiile ocupate acum de adversar, deci să pună stăpânire dinainte pe armele și pe argumentele adversarului” (p. 234; subl. în orig.). Asta deoarece orice filosofie aptă de victorie în plan social trebuie să fie blindată teoretic; orice avans al adversarului se traduce, în termeni althusserieni, printr-o slăbiciune teoretică proprie, nu printr-o superioritate obiectivă a acestuia. Iată cum Althusser se aproprie progresiv de poziția leninistă a a partidului-fortăreață și a filosofiei sale politice care își extrage numai din interior propriile reguli și strategii combative, contactul cu exteriorul contaminat ireversibil aproape de idealism fiind astfel repudiat. Depreciind dialectica, marxismul althusserian riscă să implodeze sub povara propriei imanențe. Asta deoarece numai dialectica hegeliano-marxistă ne învață că interiorul este exterior alienat, iar exteriorul interior în devenire. Bătălia se câștigă prin transferarea lor unul într-altul, nu prin separarea discreționară a unui de celălalt până la iluzoria și nebuloasa victorie finală. Materialismul fără dialectică, pe care Althusser o reduce la simpla contradicție speculativă, la instantaneul decupat din cadrul unui proces continuu, nu este altceva decât necesitatea brută, colosală în forța ei, dar total oarbă în absența libertății care să o ghideze, indicându-i constant direcția progresului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *