Emanuel Copilaș

duminică

25

septembrie 2016

0

COMENTARII

Genealogia economiei politice moderne

Scris de , Postat în Actualitate

polany

Karl Polanyi, Marea transformare. Originile politice și economice ale epocii noastre, traducere de Ciprian Șiulea, Cluj-Napoca, Tact, 2013

Una dintre cele mai bune lucrări de economie politică publicate în secolul XX a fost tradusă în sfârșit și în limba română. Marea transformare. Originile politice și economice ale epocii noastre rămâne un moment de referință pentru înțelegerea mecanismelor care au făcut posibilă ascensiunea internațională a liberalismului, respectiv crizele și războaiele care l-au însoțit în permanență.

Polanyi începe prin a aduce în discuție etalonul aur, un instrument monetar impus de către Marea Britanie în secolul XIX. În combinație cu libera concurență a mărfurilor, etalonul aur a creat un sistem monetar internațional stabil și predictibil, foarte diferit haosul economic al secolelor XVI-XVIII, atunci când crizele economice erau deosebit de frecvente și de intense. Numai că obligația fiecărui stat care dorea să fie implicat în comerțul internațional de a își converti moneda în aur la o paritate dată s-a dovedit catastrofală din punct de vedere social și ulterior politic. Chiar și pentru Marea Britanie, care obținea alimente și materii prime ieftine de pe tot cuprinsul imperiului său.

Pentru a avea la dispoziție sume cât mai mari de bani, statele europene, căci despre ele este vorba, au fost nevoite să depoziteze în propriile bănci naționale cât mai mult aur. Au fost sacrificate astfel ramuri întregi ale comerțului și ale agriculturii. Exporturile s-au amplificat în detrimentul importurilor, al consumului. Populațiile au sărăcit, cu excepția unor minorități care profitau de pe urma noului sistem. Cu toate acestea, susținerea politică a etalonului aur a rămas la cote înalte chiar și după Primul Război Mondial, în mare măsură un rezultat al concurenței dintre Germania și Marea Britanie pentru o economie globală subîntinsă de același mecanism al etalonului aur, această „cămașă de forță”, cum o numește Polanyi, care a constrâns numeroase state să-și neglijeze dezvoltarea și să renunțe la suveranitatea monetară în favoarea, în ultimă instanță, a intereselor economice britanice. Iar acestea, pentru a prospera, aveau nevoie de pace, o pace a liberalismului care s-a impus în fața vechiului echilibru european al puterii. Noua prosperitate, restrânsă la o categorie socială foarte redusă numeric și în același timp bazată pe etalonul aur, era amenințată, nu facilitată, așa cum se întâmplase până atunci, de războaie.

Când, datorită incertitudinii postbelice și mai apoi a crizei economice de la sfârșitul anilor 1920, tot mai multe state s-au văzut nevoite să renunțe la etalonul aur, sprijinul pentru acest mecanism a rămas ridicat, fapt care a făcut, pentru un timp, ca state ca Marea Britanie, Franța sau Statele Unite să îl readopte. Mai mult, etalonul aur era prețuit atât dinspre dreapta, cât și dinspre stânga politică, fiind considerat garantul păcii și al stabilității sociale. De fapt, așa cum am constatat, logica sa implacabilă sărăcea statele deja sărace și le făcea dependente de exporturile statelor bogate, care la rândul lor se vedeua amenințate de posibilitatea de a tezauriza prea mult aur și de a se confrunta astfel cu fenomene deflaționare.

Încrederea neclinită în etalonul aur, care a reapărut într-o formă mai laxă prin intermediul sistemului Bretton-Woods (1944) care a stat la baza creaării Fondului Monetar Internațional, pentru a fi expulzat definitiv din sistemul internațional în 1971, atunci când Statele Unite au decis să renunțe la convertibilitatea dolarului în aur pentru a-și putea finanța războiul din Vietnam – a fost stimulată, consideră Polany, de industrializarea progresivă a producției de bunuri. Mașinile păreau să contribuie la crearea unui sistem economic perfect, protejat de arbitrariul și de inconsecvența umană.
Liberalismul uită însă că economia nu este o știință „naturală”, ci are ca resort planificări și decizii eminamente politice. Transformând în mărfuri chiar și elementele fundamentale ale existenței umane, cum sunt munca, pământul și banii, piața devine, dintr-un instrument care facilitează schimburile care servesc nevoilor sociale, un factor de disoluție al societății înseși. Munca nu poate fi disociată de viața umană per ansamblu, pământul este echivalent cu natura, iar banii facilitează schimburile de bunuri acționând ca un liant, fără a putea fi echivalați cu unul dintre aceste bunuri: „A permite mecanismului de piață să fie singurul dirijor al sorții ființelor umane și a mediului lor natural, până și al cantității și utilizării puterii de cumpărare, ar avea ca rezultat distrugerea societății. Căci presupusa marfă a «forței de muncă» nu poate fi hărțuită, folosită arbitrar sau chiat lăsată neutralizată, fără a afecta și individul uman care se întâmplă să fie purtătorul acestei mărfi speciale. Dispunând de forța de muncă a unui om, sistemul ar dispune, accidental, de entitatea fizică, psihologică și morală «om» asociată acestei etichete. Jefuite de stratul protector al instituțiilor culturale, ființele umane ar pieri din cauza efectelor expunerii sociale; ele ar muri ca victime ale dislocării sociale acute din cauza viciului, pervertirii, crimei și înfometării. Natura ar fi redusă la elementele ei, vecinătățile și peisajele întinate, râurile poluate, siguranța militară periclitată, puterea de a produce hrană și materii prime distrusă. În cele din urmă, administrarea de piață a puterii de cumpărare ar lichida periodic întreprinderile economice, deoarece deficitele și surplusurile de bani s-ar dovedi la fel de dezastruoase pentru afaceri ca și inundațiile și secetele în societatea primitivă. Fără îndoială, piețele muncilor, pământului și banilor sunt esențiale pentru o economie de piață. Dar nicio societate nu ar putea suporta efectele unui astfel de sistem de ficțiuni nemiloase, nici măcar pentru o scurtă perioadă de timp, dacă substanța ei umană și naturală, precum și organizarea ei de afaceri, nu ar fi protejată împotriva ravagiilor acestui malaxor diabolic” (pp. 149-150; subl. în orig.).

Nici poziția antiintervenționistă adoptată de liberali nu trebuie luată prea mult în serios. Statele moderne, departe de a fi inamici ai pieței, au reprezentat de fapt principalele mijloace ale impunerii acesteia. Statele au creat piețele, împreună cu identitățile naționale moderne, pentru a putea gestiona adecvat revoluția industrială, canalizând câștigurile provenind din economia industrializată înspre scopuri politice și militare, dar și pentru a asigura un debușeu pentru mărfurile provenind din colonii, respectiv pentru configurarea unei solidarități fictive între elite și societate care să disciplineze cât mai facil și eficient forța de muncă.

În sfârșit, și aceasta este concluzia centrală a cărții lui Polanyi, piețele au apărut odată cu primele comunități umane relativ organizate; ele nu trebuie diabolizate și sunt imposibil de eliminat din societatea modernă dar, în același timp, nu trebuie să li se permită să infuzeze întreaga societate. Dimpotrivă, piețele trebuie „încastrate” social, subordonate scopurilor generale ale unei societăți, bunăstării generale; în caz contrar, rezultatul, așa cum s-a întâmplat de cele mai multe ori până acum, este fie război, fie un regim autoritar, fie ambele, concomitent sau succesiv.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *