Emanuel Copilaș

sâmbătă

22

octombrie 2016

0

COMENTARII

Guvernamentalitatea (neoliberală). Despre actualitatea și actualizările unui concept foucauldian

Scris de , Postat în Actualitate

guvernamentalitatea-forme-si-tehnici-ale-puterii-in-occident_1_fullsize

Matei Demetrescu, Codrin Tăut, Guvernamentalitatea. Forme și tehnici ale puterii în Occident, Iași, Adenium, 2014

Iată o carte care ar fi meritat cu siguranță mult mai multă atenție. Deși un eseu redus ca dimensiuni, lucrarea celor politologilor Matei Demetrescu și Codrin Tăut convinge prin coerența ideatică și metodologică, prin limbajul științific matur, lipsit de prețiozități stilistice inutile și în același timp dens și plurivalent și, nu în ultimul rând, prin plasarea propriului demers intelectual în descendența unuia dintre cei mai importanți și fecunzi filosofi politici ai secolului precedent, Michel Foucault.

Autorii disting de la bun început guvernamentalitatea de guvernare. Izvorând din paradigma ideologică a liberalismului clasic, guvernarea presupune o distanță între societate și putere, prima fiind instituită ca obiect și câmp de desfășurare al celei din urmă. Guvernamentalitatea, în schimb, nu pornește de la premisa existenței separației clasice dintre guvernanți și guvernați, ci de la cosubstanțialitatea unor rețele de microfizici ale puterii care traversează și inscripționează indivizii în calitate de subiecți ai unei matrici de putere imposibil de localizat sau măcar de delimitat în plan social. Pornind de la ideea lui Foucault cum că puterea ne instrumentalizează pe fiecare dintre noi atât în calitate de deținători, utilizatori, cât și de anexe mobile, însuflețite, ale acesteia, autorii se raportează la guvernamentalitate ca la un ansamblu de practici ale puterii în societatea modernă care infuzează întregul corp social, incluzându-i aici și pe emițătorii aparent privilegiați ai respectivelor practici ale puterii, dinamizându-l mai degrabă din interior decât din exterior. Astfel, puterea, aceasta însemnând mult mai mult decât simpla putere politică, își devine sieși scop și tehnică de gestionare ale unor ansambluri biopolitice cu ajutorul unor instrumente științifice (statistica, medicina etc.) ale căror adevăruri sunt interiorizate necritic de către indivizi, în virtutea unor procedee de socializare deja sedimentate; la o privire mai atentă, investigarea formelor istorice, economice și culturale de instituire ale acestor adevăruri reprezintă singurul procedeu în măsură de a deschide unor noi puneri în problemă ale raportul dintre putere și cunoaștere în epoca modernă. Astfel, raționalitatea specifică diferitelor câmpuri științifice este circumscrisă, limitată la genealogia sa în cadrul unor formațiuni social-istorice concrete și astfel expusă nu în lumina pretențiilor sale interne de universalitate, ci ca o particularitate inteligibilă dintr-un exterior care, parțial, reușește să reziste tehnologiei omniprezente a producției de adevăr prin însăși capacitatea de a reflecta asupra ei.

Guvernamentalitatea ar fi deci „o perspectivă analitică sau interpretativă care descrie modalitățile prin care realitatea socială este amenajată astfel încât să se poată interveni asupra ei, care investighează rolul cunoașterii în structurarea acestui câmp și care urmărește emergența și evoluția formelor subiective corelative. Reformulată într o manieră sintetică, definiția ar putea suna astfel: guvernamentalitatea reunește un ansamblu de studii pri¬vind tehnicile și tipurile de raționalitate implicate în procesele de guvernare” (pp. 14-15). Sursele ei premoderne, pastoralitatea și puterea polițienească, contribuie la înțelegerea acesteia într-un continuum istoric întins de-a lungul a aproximativ două milenii. Pentru Foucault, pastoralitatea este o formă de guvernamentalitate specifică religiei creștine, în care pastorul mobilizează prin puterea credinței și a exemplului personal, identificându-se cu și fiind capabil de sacrificiu în favoarea turmei, a grupului de credincioși. Pastoralitatea deplasează decisiv microfizica puterii de pe suprafața corpurilor în interiorul acestora, în conștiință, fiind astfel mult mai profundă și mai eficientă decât orice altă formă de putere de până atunci. Dispozitivele moderne de disciplinare pe care le încarnează puterea polițienească completează pastoralitatea dintr-o perspectivă exterioară, asigurând statului modern o populație modelabilă și gestionabilă în ton cu noul imperativ al economiei politice capitaliste: productivitatea. Noua ordine trebuie să fie sigură, lipsită de turbulențele sociale care ar fi sincopat procesul de producție. La intersecția dintre pastoralitate, disciplinarea internă, și poliție, disciplinarea externă, capătă consistență nevoia de securitate. Puterea interiorizează imperativele noului mod de producție și le transformă în dorințe consumeriste individuale. Consensul astfel realizat necesită securizarea reproducerii noii ontologii politice printr-o biopolitică pe măsură: în calitate de resursă economică, populația trebuie îngrijită prin diferite politici de sănătate, perpetuarea ei trebuie raționalizată prin politici natale adecvate, iar afecțiunile mentale și infracțiunile care fac notă discordantă cu acest model social trebuie repudiate, marginalizate, „medicalizate” ca atare, fără a lua în calcul posibilitatea că tocmai tensiunile, contradicțiile care transformă subiecții politici în numere și mărfuri pot reprezenta sursa comportamentelor a-normale. Normalizarea represivă este unul dintre instrumentele tehnologiei securității, a cărei pastoralitate modernă rezidă în faptul că, pentru diferite infracțiuni, nu sunt incriminați niciodată indivizii ca atare, ci criminalitatea sau maladiile mentale care au făcut-o posibilă; odată pedeapsa consumată, puterea punitivă redevine securitate, redând individul-resursă „normalizat” circuitelor de reproducere ale corpului social guvernamentalizat. Pe cale de consecință, „guvernamentalitatea înseamnă guvernare prin intermediul dispozitive¬lor de securitate” (p. 37).

În continuare, autorii urmăresc transformarea pieței dintr-o exterioritate a puterii politice, cu a sa societate civilă și alegeri libere, într-o infrastructură și un regim de adevăr al întregului socio-politic. Liberalismul clasic, în care politica părea că deține un ascendent asupra economiei, lăsând cetățenilor impresia că acest ultim câmp ar fi separat de societate și mai puțin important în raport cu virtuțile civice devine, prin transformarea politicului într-o anexă a economicului, o guvernamentalitate în toată regula. Neoliberalismul, ca tip de guvernamentalitate specifică secolului XX și începutului de secol XXI, tehnicizează, „științificizează” relațiile dintre mărfuri și dintre oameni, înțeleși în calitate de capital uman ameliorabil, recalibrând întreaga societate în funcție de cerere și de ofertă. Dacă în varianta sa germană, neoliberalismul conștientiza cât de cât nejunsurile concurenței excesive și încerca să le țină sub control, în varianta anglo-americană în care s-a impus la nivel global începând cu anii 1980 acest rest neguvernamentalizat dispare, economia afirmându-se ca unic adevăr al societății: „Dacă, în struc¬tura sa formală, comportamentul economic poate fi definit drept o alocare optimală a unor resurse rare, în funcție de informațiile care vin din mediul extern, atunci orice comportament poate fi analizat în termeni economici. Aspecte diverse, precum alegerea unei cariere, raporturile dintre părinți și copii sau relațiile amoroase, au ca bază, potrivit reprezentanților neoliberalismului american, mo¬delul alocării resurselor rare, adică un capital eminamente finit. De pildă, creșterea și educarea copiilor solicită din partea părinților o alocare financiară și, în egală măsură, o investiție de timp și de capital afectiv. Toate acestea vor conduce la formarea unui nou capital, în persoana copi¬lului. La rândul său, acesta, dacă va fi bine educat, dacă echilibrul său emoțional va fi mulțumitor, odată ajuns la maturitate, va putea să interacționeze cu succes cu cele¬lalte capitaluri din societate. Odată cu această suprapu¬nere a comportamentului economic cu cel rațional, se ajunge la o nouă intersecție între economie și adevăr. Adevărul economiei nu mai reprezintă un tip de echili¬bru ideal care trebuie injectat permanent în societate, ci, mai degrabă, este o realitate care se reproduce plecând de la activitatea cotidiană a individului care în fiecare moment al existenței sale ia decizii de investiție a pro¬priului său capital și se adaptează condițiilor variabile impuse de mediul extern” (pp. 52-53).

Studiile foucauldiene despre guvernamentalitate ca formă de putere specifică modernității au fost continuate pe două paliere culturale majore. Primul, cel francez, este reprezentat de lucrările unor autori ca Jacques Donzelot sau François Ewald. Primul s-a aplecat asupra modurilor de instituire guvernamentalizată a socialului ca loc al consensului convențional menit să reducă la tăcere diferențele, tensiunile și individualitățile ireductibile ale indivizilor, în timp ce ultimul a avut în vedere mijloacele științifice moderne care au condus ineluctabil la imanentizarea societății, care își devine astfel referent și principiu unic. În acest context în care orice transcendență este refuzată, gestionarea echilibrelor apare ca obiectiv principal. Dezechilibrele fiind produse de riscuri, acestea din urmă ajung să formeze un spectru insurmontabil al societății, care funcționează pentru minimalizarea lor. Nu riscurile la adresa securității și a integrității indivizilor contează cu adevărat, ci riscurile care implică deteriorarea mărfurilor sau cele care pot perturba modul de funcționare al puterii; fiind însă inevitabile, riscurile sunt interiorizate prin bagajul de cunoștințe pe care le produc în vederea prevenirii unor riscuri ulterioare. Împreună cu dispozitivele de securitate pe care le legitimează, riscul și precauția asociată cu evitarea acestuia produce noi forme de socializare, noi omogenizări ale socialului care se coagulează astfel suplimentar în parametrii disciplinari ai puterii.

Al doilea palier al continuării reflecției asupra guvernamentalității este cel anglo-saxon. Aici, autori ca Nikolas Rose sau Peter Miller, printre alții, se distanțează atât de marxism, cât și de democrația liberală, afirmând că ambele modele politice se bazează pe dualități inexistente (structură-suprastructură, guvernați-guvernanți). Aceștia propun o variantă mai aplicată a guvernamentalității urmărind modalitățile prin care puterea nu intervine direct asupra indivizilor, ci prin intermediul unor tehnici de mediere care îi instituie ca subiecți facil pretabili la necesitățile imediate sau pe termen lung ale puterii. Medicalizarea este o astfel de mediere, însoțită de literatura motivațională axată preponderent pe identificarea autenticului eu individual. Dar preocuparea exacerbată pentru atingerea standardelor de sănătate fizică și mentală specifice biopoliticii contemporane ratează întâlnirea cu mecanismele de producere a adevărului în acest domeniu sau în domenii conexe cum ar fi conduita adecvată în diferite contexte etc. În sfârșit, guvernamentalitatea nu avansează atât de implacabil pe cât am fi tentați să credem la prima vedere. Dimpotrivă, tehnologiile puterii au cunoscut numeroase eșecuri de-a lungul timpului, dar pe care au reușit să le depășească intensificându-se și extinzându-și domeniile de acțiune. Paradoxal, am putea afirma că omniprezența lor se datorează mai degrabă insucceselor decât succeselor din trecut.

Fapt care ne conduce la concluzie că guvernamentalitatea, mai ales cea neoliberală, în care suntem imersați în prezent, este rezilientă. Are capacitatea de a absorbi și gestiona șocurile, adaptându-se în consecință. Practica, practica pieței, mai exact, devine singurul domeniu în care aceasta poate fi (re)confirmată: orice discuție științifică despre piață, despre limitele, istoricitatea și carențele ei sociale sunt astfel reduse la un simplu exercițiu retoric, golit de conținut. Guvernamentalitatea depolitizează astfel indivizii, obligându-i să caute răspunsuri la întrebări inadecvate, generate într-un context prestabilit și ermetic din punct de vedere epistemic. Întrebarea corectă nu poate fi deci cum am putea găsi împreună soluții pentru depășirea unui model de societate de piață (contradicție în termeni), ci cum putem minimaliza efectele sociale disruptive ale pieței, menținând ceea ce Marx numea „armata proletară de rezervă” în purgatoriul guvernamentalității neoliberale, în zona confuză dintre succesul (temporar) pe piață și inutilitate cronică, prin diferite forme de reintegrare profesională și/sau consiliere psihologică. În concluzie, „Narațiunea curentă ne spune că provocările momentului sunt mult prea dificile și mult prea importante pentru a fi lăsate la latitudinea societății politice. În locul dezba¬terilor și al ciocnirilor viziunilor contradictorii, trebuie instaurat un regim managerial al raționalității pure, care ar urma să reflecte întocmai modul general de așezare a lucrurilor și nu să asigure o funcție umană de organizare. Sloganul favorit al depolitizării este deja celebrul There is no alternative. Această propoziție nu are un sens pur descriptiv, ea nu ne spune că am fi atins un punct de epuizare a tuturor combinațiilor posibile. Sensul acesteia este normativ: nu trebuie să existe alternativă, pentru că aceasta ar arunca în dezordine mecanismele de stabilitate și de supraviețuire la care lucrează din greu armate de experți” (p. 112, subl. în orig.).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *