Emanuel Copilaș

luni

19

septembrie 2016

0

COMENTARII

Iluminisme

Scris de , Postat în Actualitate

ob_1916f99d8e472676c15385e62bf078c4_revolutia-mintii

Jonathan Israel, O revoluție a minții. Iluminismul radical și originile intelectuale ale democrației moderne, traducere de Veronica Lazăr, Cluj-Napoca, Tact, 2012

Lucrarea lui Jonathan Israel mapează perioada de efervescență a iluminismului radical, curent pe care autorul îl deosebește de iluminismul moderat, monarhist constituțional, elitist, în sensul voltairian de acces la iluminare doar pentru o restrânsă parte a societății, majoritatea neputând fi emancipată – și adept al pieței libere.

Înainte de toate, Israel pornește de la premisa că iluminismul în general, în special varianta sa radicală, pe care o voi discuta mai jos, a reprezentat o „revoluție a minții”, o filosofie emancipatorie în primul rând, de abia apoi fiind acest fenomen social inteligibil în termeni economici, tehnologici, medicali sau politico-administrativi. Fundamentul iluminismului radical îl constituie filosofia substanței unice teoretizată de către Baruch Spinoza. Afirmând practic identitatea întregii lumi cu ea însăși, Spinoza dă o lovitură devastatoare elitismului și privilegiilor aristocratice, influența sa asupra gândirii secolului XVIII fiind una constitutivă.

Dar ce idei promova iluminismul radical? În primul rând, lipsa funciară de legitimitate a monarhiei de drept divin, pe care iluminismul moderat dorea doar să o reformeze, deoarece aproba ideea unei ordini sociale emanând direct de la Dumnezeu. În al doilea rând, revoluția americană era încuviințată doar parțial, aceasta trenând abolia sclaviei și neoferind astfel libertate pentru toți americanii. În al treilea rând, iluminismul radical nu transforma piața liberă, mâna invizibilă a lui Adam Smith, într-u panaceu pentru (aproape) toate problemele omenești, așa cum considerau adepți ai iluminismului moderat ca deja menționatul Adam Smith, Adam Ferguson sau Jacques Turgot, pentru care inegalitățile sociale și economice erau rezultate ale arbitrariului providenței, nu ale modului de producție capitalist aflat în curs de consolidare. Iluminiști radicali ca Denis Diderot sau Jean le Rond d’Alembert avertizau împotriva „dogmatizării” principiului liberei circulații a bunurilor: țările cu tradiție comercială ca Olanda sau Marea Britanie puteau profita de pe urma lui, în timp ce în țări agrare ca Franța majoritatea populației ar fi avut de suferit „prin mâna liberă dată speculației și orientării în funcție de profit, atunci când în joc e o marfă atât de fundamentală pentru subzistența umană cum sunt grânele” (p. 114). În sfârșit, dacă iluminismul moderat pleda în favoarea unei mențineri, per ansamblu, a stărilor sociale medievale, iluminismul radical se pronunța în mod hotărât în favoarea democrației reprezentative și a alegerilor la un interval de timp dat. În acest punct, merită subliniat dezacordul între Jean-Jacques Rousseau, care numai un iluminist moderat nu era, și iluminiștii radicali: Rousseau nu avea încredere în instituțiile democrației reprezentative din motivul că autoritatea populară, în opinia sa, nu putea fi delegată vreunui reprezentant, fiind de necuprins. În aceste condiții, oamenii politici trebuie tratați întotdeauna cu susceptibilitate, urmăriți, cenzurați și înlocuiți ori de câte ori era cazul.

Cu timpul, mai ales în a doua jumătate a secolului XVIII, iluminismul radical se impune în raport cu iluminismul moderat în țări ca Franța sau Olanda, atât la nivel social cât și la nivel politic. Mulți adepți ai acestuia din urmă predominau în Marea Britanie și ajunseseră în posturi cheie în administrația franceză, dar nu reușiseră să creeze breșe semnificative în structura socială opresivă: toleranța religioasă nu fusese aplicată evreilor sau apostaților, privilegiile aristocrației nu fuseseră afectate, sărăcia se amplifica, divorțul nu era legalizat, femeia era în continuare subordonată fără drept de apel bărbatului în timp ce homosexualitatea nu fusese dezincriminată. În acest context, „Iluminismul radical a fost principala sursă intelectuală a retoricii dinamice a egalitarismului democratic propagat, în timpul celor douăzeci de ani ce au precedat 1789, de numeroșii discipoli ai lui Diderot, Helvétius și d’Holbach, printre cei mai notabili numărându-se Mirabeau, Brissot, Condorcet, Cerisier, Raynal, Maréchal, Cloots și Volney, alături de Jefferson, Payne, Priestley și Price, dar incluzând și numeroși alți autori britanici, americani, olandezi, germani și francezi. Scrierile și discursurile lor au format un vast curent de ideologie democratică, umplând paginile a sute și sute de broșuri și pamflete și dând naștere unui întreg limbaj inovator al libertății, al luptei împotriva tiraniei și al drepturilor omului. Această revărsare de reflecții și de scrieri a fost, conform tuturor indiciilor, cel mai activ și decisiv factor în modelarea acelei tendințe democratice (…) care a culminat cu Revoluția franceză” (pp. 56-57).

Israel este conștient de minusurile demersului său, neancorat în realitățile structurale care au făcut posibilă tranziția de la vechiul regim monarhic la democrația reprezentativă modernă, insistând însă asupra faptului că bogata literatură revoluționară de la sfârșitul secolului XVIII a creat „o nouă conștiință revoluționară”, exprimând doleanțele cetățenilor într-un limbaj politic nemaiîntâlnit până atunci, și chiar a impulsionat diferite revolte țărănești cum a fost cea a lui Pugaciov din Rusia țaristă (1773-1775). În absența inovării ideatice și lingvistice, revendicările sociale s-ar fi făcut tot în termenii vechilui vocabular politic și nu ar fi depășit paradigma monarhiei de drept divin. Chiar și așa, ideile politice nu pot fi înțelese în absența unor transformări socio-economice pe care sigur că le influențează, dar a căror expresie sunt, în definitiv. Astfel că, expediind în treacăt metamorfozele profunde care au stat la baza ideilor pe care le discută și necitând lucrări fundamentale asupra subiectului, semnate de Immanuel Wallerstein, Eric Wolf sau Andre Gunder Frank, autorul este mai puțin convingător decât ar fi putut fi, în ciuda unei bune cunoașteri a literaturii Revoluției Franceze și a pasiunii și incisivității care răzbat din paginile cărții sale.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *