Emanuel Copilaș

miercuri

26

octombrie 2016

0

COMENTARII

Legitimitate, autoritate, legalitate, discurs. Cât de reprezentativă mai este politica?

Scris de , Postat în Actualitate

legitimitatea-gabriela

Gabriela Goudenhooft, Legitimitatea. Ritualuri ale legalității și autoritate discursivă, Iași, Adenium, 2014

Concept central al politologiei, legitimitatea cunoaște o istorie intelectuală îndelungată. Începând cu Grecia antică, trecând prin Imperiul Roman, Evul Mediu și modernitate, legitimitatea a fost permanent disputată între elite și societate în vederea identificării formei de guvernare cea mai adecvată într-un anumit context istoric. Legitimitatea poate fi interpretată deci ca tip de reprezentare politică nu ideal, weberian, ci cât mai inclusiv, cât mai reprezentativ pentru toți cetățenii unei comunități politice.

Semnificațiile acestui concept, o adevărată ontologie politică dacă luăm în calcul implicațiile sale care exced considerabil domeniul imediat al practicii politice, au fost întotdeauna impuse de către elite, de către cei privilegiați din punct de vedere al accesului la binomul cunoaștere/putere, aceștia încercând să-și justifice cât mai bine poziția, convingând în același timp societățile că status-quo-ul este unul cel puțin dezirabil. Elitele politice nu au acționat întotdeauna cu scopul conștient de a îi manipula pe guvernați, țesând firele unei conspirații politice esoterice, de proporții colosale; democrații atenieni sau burghezia revoluționară franceză de la 1789 au încercat în mod onest să identifice formulele de guvernare cele mai potrivite pentru situația în care se aflau, fără să realizeze că politica pe care o făceau excludea cea mai mare parte a populației din procesul luării deciziilor publice: femeile, sclavii, metecii (străinii) în Atena antică, respectiv femeile, țărănimea și așa-zișii „cetățeni pasivi”, a căror neimplicare politică era percepută ca fiind rezultatul unei alegeri individuale, nu ca o formă de constrângere și de excludere cu propensiuni dictatoriale – așa cum se întâmpla în Franța revoluționară. Cu toate acestea, orice formă de politică avantajează preponderent, involuntar sau nu, o anumită categorie socială, cea a cărei reprezentanți dețin puterea în acel moment, aceasta încercând să ralieze cât mai convingător restul categoriilor sociale la proiectul de societate pe care îl propune.

Cartea Gabrielei Goudenhooft ne prezintă evoluția semantică și tipologiile legitimității, această formă de a gândi și gestiona societatea în cadrul unei ordini politice predominante și în jurul căreia se construiește, prin diferite procedee și în diferite intervale de timp, un consens social. Pentru a confirma clivajul de mai sus între legitimitate ca sursă de ordine politică, pe de o parte, respectiv nivel de încredere acordat de către reprezentați reprezentanților, pe de altă parte, autoarea face apel la doi politologi consacrați: la Seymour Martin Lipset, „care afirma că legitimitatea unui sistem politic ține de capacitatea acestuia de a impune și menține credința că instituțiile politice existente sunt cele mai potrivite pentru o societate dată”, dar și la Richard Merelman, pentru care „legitimitatea e o calitate atribuită regimului de către popor, calitate rezultat generată de capacitatea regimului de a da încredere în propria i legitimitate” (p. 15).

Fără a intra în numeroasele taxonomii chestionate de către autoare, dintre care cea mai faimoasă este cu siguranță cea weberiană, care distinge între legitimitate (autoritate) tradițională, conservatoare, apoi rațională, instituțional-birocaratică modernă, și respectiv charismatică, individuală, utilizată deseori drept combustibil pentru mișcările populiste – trebuie precizat faptul că legitimitatea înseamnă și autoritate, și legalitate, și moralitate publică, și discurs politic, dar nu este reductibilă la niciuna dintre aceste categorii. Legitimitatea practic le subîntinde, depășind coerciția nudă a autorității, proceduralismul insipid al legalității, caracterul neinstituționalizat al moralității și plurivalența discursurilor politice, orientate mai degrabă spre obținerea de impact mediatic decât spre consecințele sociale pe care le generează. Legitimitatea combină toate aceste forme de gândire a și de acționare în și asupra spațiului public într-o ontologie politică specifică, aceasta putând fi tradusă, în termeni vagi și nepretențioși, ca spirit politic al timpului.

Am apreciat critica sistematică, deși nu foarte incisivă, pe care o face autoarea tentativelor recente de confiscare a legitimității de către mediul juridic. Sintagma „stat de drept”, utilizată tot mai des în ultimul timp în discursul public pentru a legitima austeritatea economică și depolitizarea societății prin scoaterea de sub incidența ei a deciziilor deosebit de importante care se iau în plan economic și macroeconomic – dincolo de faptul că trimite la domnia legii, la dreptul cosubstanțial și indispensabil oricărui proiect modern de societate – poate ascunde și o întreagă tehnologie de de legitimare a politicului de către juridic, pentru a institui astfel „domnia juriștilor”, cu nimic mai preferabilă decât cea a politicienilor. Bazat pe un ansamblu de norme inaccesibil marii majorități a cetățenilor, dreptul poate fi utilizat astfel ca o știință infailibilă de gestionare (disciplinare) a societății, care se vede astfel redusă la condiția de obiect pasiv al normelor juridice, fără a avea un cuvând serios de spus în privința deciziilor care o implică. În această formă, statul de drept are tendința să „sechestreze” efectiv politica (p. 118). În combinație cu un guvern tehnocratic, funcția depolitizantă a statului de drept este amplificată; politica este redusă la simpla administrație, fără a se lua în calcul raționalitatea politică din subsidiarul acesteia. O societate în care politica și economia sunt transformate în științe imbatabile este o societate în care cunoașterea apare ca simplă formă de disciplinare, de dominare și de eliminare a alternativelor care ar fi rezultat în urma unor dezbateri cetățenești autentice asupra problemelor publice. Iar acest proces nu este deloc unul obiectiv, neutru, tehnic, nu este nici pe departe atât de inocent pe cât se pretinde. Pur și simplu este o formă de politică camuflată administrativ-științific pentru a escamota cât mai eficient interesele particulare care o articulează.

Mai departe, Goudenhooft se oprește asupra legitimității pieței libere transformată în principiu de societate, constatând că, spre deosebire de „statul de drept”, politica este sechestrată în acest caz nu de juriști, ci de reprezentanții priorităților capitalului național sau internațional. Consecințele unei astfel de depolitizări și de reduceri a funcției cetățenești la un simplu ornament civic, numai bun de legitimat o economie politică ale cărei principii și forme de manifestare nu au făcut niciodată obiectul dezbaterilor publice – sunt perfect compatibile cu cele induse de ascensiunea depolitizantă a statului de drept în accepțiunea de mai sus a sintagmei, ambele constituindu-se în principalele provocări politice ale contemporaneității. Politica nu dispare atunci când decizia nu mai este luată de guverne și legiferarea nu mai reprezintă apanajul incontestabil al parlamentelor, ci pur și simplu este scoasă tot mai mult din raza de acțiune și de gândire a cetățeanului comun pentru a fi plasată la nivelul companiilor multinaționale realmente blindate juridic. Politica devine progresiv, sub asaltul științei juridice interiorizată și manifestată tehnocratic și, concomitent, pusă la dispoziția capitalului internațional, tot mai puțin democratică. Tirania experților, așa cum o numește economistul William Easterly, nu a fost nicicând mai periculoasă.

La fel ca legitimitatea juridică și cea economică și amenințările lor la adresa mult mai cuprinzătoarei legitimități politice, legitimitatea internațională este permanent disputată între marile puteri geopolitice. Numai că la acest nivel dimensiunea ei politică este mult mai greu de camuflat științific. Autoarea atrage atenția asupra faptului că dreptul internațional, încă insuficient consolidat, nu poate fi redus în plan instituțional la Organizația Națiunilor Unite. Când Statele Unite au invadat Irakul în 2003 sau când Rusia a anexat Crimeea în 2014 dreptul internațional a fost violat tocmai datorită intereselor politice majore care au ghidat acțiunile discreționare ale marilor puteri. Din punct de vedere al legitimității naționale, lucrurile sunt însă mai complicate: majoritatea populației americane și marea majoritate a populației ruse, inclusiv rezidenții Crimeii, au susținut aceste măsuri. În ceea ce privește Uniunea Europeană, un fel de familie internațională în curs de federalizare, autoarea aduce în discuție deficitul democratic și mai ales deficitul social al Uniunii Europene, fundamentat preponderent pe anexarea legitimității politice de către (pseudo)legitimitățile juridice și economice mai sus discutate. Deși se fac pași importanți în direcția repolitizării Uniunii Europene prin rolul crescut acordat inițiativelor legislative cetățenești, prin augmentarea importanței decizionale a Parlamentului European, a parlamentelor naționale și prin accentul tot mai mare pus asupra drepturilor omului și a combaterii discriminării de orice fel, „aceste măsuri, a căror eficiență rămâne să fie dovedită în timp, nu pot totuși contrabalansa problemele economice, de legitimitate de performanță a politicilor europene și nemulțumirile cetățenilor, care face (sic!) ca deficitul social al UE să fie tot mai mare, realitatea relevând un cetățean înstrăinat și cvasiab¬sent în viața politică a UE” (p. 137).

Legitimitatea va însemna întotdeauna politică și politica va însemna întotdeauna reprezentare, în ciuda aserțiunilor unor filosofi excesiv materialiști ca Louis Althusser, pentru care nu putem discuta cu adevărat de o ontologie politică veritabilă, bazată pe distincția dintre un obiect de studiu și o știință (politică) a studierii, dar mai ales a transformării progresiste a acestuia – deoarece regulile și procedurile după care ne ghidăm sunt pur imanente, reieșind exclusiv din practica socială cotidiană; dar între societate și politica prin care aceasta se autoinstituie va exista întotdeauna o anumită distanță, pentru că niciodată nu vom avea acces direct la socialul iremediabil fragmentat, acces nemediat prin intermediul unor abstractizări cum ar fi limbajul, dreptul, moralitatea sau legitimitatea. Concretul ne este dat numai printr-un strat gros de abstractizări care îl transformă pentru noi în ceva inteligibil și maleabil. La fel, societatea (concretă) există numai prin intermediul politicii (abstracte, care include numeroase straturi de semnificație depozitate de-a lungul timpului). Diferite și imposibil de unificat; și totuși, acesta din urmă trebuie să rămână idealul politic prin excelență. Legitimitatea nu are sens decât în spațiul dintre politică și societate, fiind un câmp contiguu în raport cu ambele categorii, câmp a cărui îngustare se traduce, paradoxal, tocmai prin potențarea efectelor sale exogene, adică prin apropierea pe cât mai mult posibil a reprezentaților de reprezentanți.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *