Emanuel Copilaș

vineri

3

martie 2017

1

COMENTARII

Limitele ideologiei într-o societate periferică. Un răspuns lui Emanuel Copilaş

Scris de , Postat în Actualitate

17093973_1345505928806014_894441204_n

Emanuel Copilaș (EC) a scris un articol în Timpul, „Ideologia noastră cea de toate zilele”, articol menit să lămurească anumite critici făcute autorului de către Paul Cernat și subsemnatul. Ce am făcut eu? Scriind despre volumul Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX, am considerat că atunci când EC face o critică aspră unei ideologii particulare (bolșevismul în cazul de față), o face folosind un alt instrumentar doctrinar, nu mai puțin îmbibat de anumite clișee discursive. Răspunsul universitarului timișorean este cumva tranșant: ne raportăm la o ideologie din interiorul altei ideologii. Adică ne asumăm o poziție, ne plasăm pe o axă. Una pe care EC și-a asumat-o concret, o social-democrație ce menține încă vie flacăra internaționalismului, internaționalism abandonat de partidele comuniste. Mai concret, dacă Copilaș își indică cu precizie opțiunile politice, ce hram purtăm noi? Bun, înțeleg că Paul Cernat se consideră un social-liberal sau cel puțin așa susține EC. Dar despre mine? În acest cadru general, Emanuel Copilaș mă invită să elimin orice echivoc și să-mi precizez cadrele ideologice în care mă mișc. Voi încerca să lămuresc anumite neînțelegeri. Într-un cadru general, voi spune categoric că auto-afilierea oricărui autor la un anumit curent de idei e mai puțin importantă. Într-un peisaj particular, zic să însemnate sunt doar clarificările contextuale.

Când ne raportăm la o doctrină politică, o ideologie, o putem face în diferite moduri. Putem propune perspectiva scholar-ului, una încastrată în schemele relativ rigide ale analizei academice. În mod categoric chiar și în acest punct un researcher oarecare se poate devoala, „descoperi” într-o anumită măsură și asta chiar dacă rigorile revistelor academice serioase impun o anumită detașare față de subiectul tratat, o quasi-independență ideologică, ce permite o anumită acuratețe analitică și un demers științific mai puțin criticabil pe chestiuni de metodă. Desigur, știm că Antipode, un exemplu, este o revistă critică, mai apropiată de stânga și mai puțin receptivă la valorile (neo)liberalismului, că David Harvey este cunoscut ca Marxist geographer și așa mai departe. În pofida acestor particularități, demersul unui cercetător și al unei reviste academice se diferențiază categoric de câmpul praxisului politic. Pe de o parte, analiza cumva neutră ideologic, pe de altă parte, acțiunea politică, una fățiș partizană și prinsă în angrenajele luptei politice concrete. Una este să fii scholar, alta e să propui studii politice, unele chiar pedant-analitice, la CriticAtac și alta e să experimentezi practica politică la Pungești, Roșia Montană sau aiurea.

Doctrinele politice pot constitui (și) subiectul unor interpretări naive, maniheiste – maniheism orb la nuanțe (Alex Cistelecan), vulgarizate la noi sub forma luptei seculare dintre bine și rău. Sigur, în partea stângii este trecut totdeauna adjectivul rău, comunismului fiindu-i enumerate toate bolile, de la eșecul economic până la crimele-i ce-l fac, zic anticomuniștii postcomuniști, complet nefrecventabil. Sfârșitul istoriei? Nicidecum. Concret, la această simplă operațiune de propagandă politică aderă necondiționat toți semidocții și sfertodocții istoriei. Fundalul amplu sub auspiciile căruia s-au desfășurat recentele proteste din țara noastră este ilustrativ în acest sens. Farsa revine în istorie. Dacă în 1989 s-a strigat împotriva securității și a aparatului represiv, în 2017 dăm semne că ne iubim securiștii. Totul în numele luptei împotriva, citez, „ciumei roșii”. Tot aici, o analiză politica poate fi abordată mult mai potrivit, dintr-o perspectivă mult mai realistă, deci mai flexibilă. Dezvoltarea capitalismului de fabrică din Europa secolelor al XVIII-lea (incipient) și al XIX-lea (pe scară largă)este inextricabil legată de apariția formelor asociate capitalismului, ie mișcarea sindicală și socialismul& comunismul. În acest cadru, care poate fi simplu subsumat chiar și grilei academice interpretative, capitalismul și comunismul sunt copiii aceluiașimod de producție, respectiv regimul economic și social bazat pe proprietatea individuală asupra capitalului, asupra mijloacelor de producție. În acest fel, depășim schemele moralei și ne plasăm în sfera realului, în fond a politicii, economia politică capitalistă continuând vechea lupta de clasă, ce-i drept, cu alte mijloace. Cam astea sunt cadrele generale.

Ce face Emanuel Copilaș? Publică un volum academic la Adenium (Iași), pe care l-am amintit mai sus, tom ce cuprinde o serie de articole publicate inițial în varii reviste universitare românești, temele fiind cât se poate de eclectice, de la rădăcinile intelectuale ale bolșevismului la filosofia politică sau comunitarismul constructivist. Care-i critica mea la textele lui EC? Îi imputam profesorului timișorean atitudinea facil anti-marxistă, entuziasmul social-democrat și abandonarea întrucâtva a rigurozității analitice. Dădeam și un exemplu pertinent din textul lui Copilaș, respectiv paragrafele în care Marx și Lenin sunt de-a dreptul minimizați, ce-i drept mai mult ultimul, acesta fiind prezentat chiar ca un„agitator politic semidoct” (p. 45). Arătam și în recenzie, o repet și aici: despre Lenin se poate spune orice, că era un semidoct, însă, nu. Cel care a scris Dezvoltarea capitalismului în Rusia, plus multe alte tomuri importante despre economia politică și strategia luptei politice, deopotrivă o împletire între teorie și praxis politic, nu poate fi tratat ca fiind un superficial. În fapt, îi sugeram lui EC că prin critica lui nu se deosebește prea mult de apologeții liberalismului post-comunist, cei care fac o analiză de pe pozițiile moralismului într-un domeniu, politica, completamente amoral. În rest, că Emanuel Copilaș poate fi social-democrat, revizionist marxist, simpatizant al nu știu cărui modelul suedez or whatsoever, asta nu ne (mai) privește, este o opțiune doctrinară pur personală. Chiar (și) Emanuel Copilaș are dreptul de a fi socialist. În schimb, nu are dreptul de a fi tendențios. Mai ales în cadrele analitice rigid-academice.

Unde mă plasez eu în tot acest angrenaj? Că doar asta îmi cere EC, nu? Ei bine, voi fi cât se poate de laconic și voi spune că acest aspect nu este extrem de important în chestiunea de față. Voi reda ceea ce Copilaș a subliniat: îmi place să cred că ceea ce spune EC e adevărat și că pot fi considerat, fie și parțial, „un intelectual critic, […], un progresist anticapitalist pertinent și percutant.” La acest nivel al opțiunilor individuale, mi-aș fi dorit o stângă cât mai percutantă vizavi de politicile economice postcomuniste. Cum condițiile obiective sunt încastrate în capitalismul periferic din România post-1989, critica economiei politice și coagularea stângii întru această critică ar fi trebuit să se producă într-un ritm mai susținut și alert. În continuare spațiul public românesc este ocupat de o agendă de dreapta, micile insule critice fiind inconsistente și quasi-însăilate. Marile teme și analize lipsesc.

Este un fapt real, intelectualii mainstream, când își aleg partenerii de dialog imaginar, nu se duc către stânga critică (un pic de eludare desigur, dar asta și pe fondul inconsistenței teoretice), ei merg mai degrabă către zona obscură, a televiziunilor și ziarelor tabloide. Un exemplu elocvent: când dialoghează cu cei care îi contrează lui Liiceanu articolul despre dentiția românilor, Andrei Pleșu nu se referă la vreun corifeu al stângii locale, el își înșurubează cuvintele dialogând cu un Gâdea sau Mircea Badea cât se poate de concreți. Sigur, e și multă ipocrizie, e însă și un substrat real: la nivelul producției teoretice, intelectualii de stânga nu prea există. Da, până la formele praxisului ne devorează inconsistența analitică. Și de aici exotismul. Simple plante exotice. Unele dintre acestea fără substanță teoretică, încă inconsistente argumentativ. Diferența față de plantele exotice de la sfârșitul secolului al XIX-lea și cele de la începutul secolului XX este semnificativă. Judecați fiecare în favoarea cui. Din aceste considerente, discuția despre cât de marxist (social-democrat and so on) este unul sau altuleste irelevantă. Relevant este faptul că stânga autohtonă a fost și este în continuare minoră. Deopotrivă la nivelul teoretic și practic. Micile excepții nu schimbă prea mult cadrul general. Plantele exotice de acum nu-și sunt auto-suficiente. De aici anonimatul și marginalizarea. În rest, cum ne auto-definim noi, marxiști, comuniști, social democrați, nici nu contează prea mult.

Aurelian Giugăl, București, martie, 2017

1 Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *