Emanuel Copilaș

joi

21

iulie 2016

0

COMENTARII

Mai există o dimensiune religioasă a proiectului european?

Scris de , Postat în Actualitate

coperta-gueritee

Iulia Badea Guéritée, Alexandu Ojică (coord.), Dialogul religiilor în Europa unită, Iași, Adenium, 2015

Lucrarea coordonată de către Iulia Badea Guéritée și Alexandu Ojică are la bază o temă milenară, fără doar și poate: în sensul cel mai general al termenilor, este vorba despre relațiile dintre religie și societate în Europa. Numeroșii colaboratori –Horia Roman Patapievici, Vasile Boari, Lucian Dîrdală, Constantin Necula, Craig Willy, Constantin Sturzu, Phillipe Perchoc, László Tökés, Bogdan Tătaru-Cazaban, Iulian Nistea, Simeon Mureșan, Raymond Clarinard, Cristian Unteanu, Sorin Șelaru, Anca Manolescu, Denis Müller, Madeea Axinciuc, Vasile Sebastian Dâncu, Michael Shafir, Eugen Tănăsescu, Valeriu Ghilețchi, Lluis, Alemany Giner, Jean-Luc Mouton, Refi Ergun, Marc Antoine Costa de Beauregard, Viorel Ioniță, Victor Opaschi, Constantin Pătuleanu, Radu Carp, Mirel Bănică, Mihail Neamțu, Radu Magdin, Mihai Mădălin Parfeni, Andrei Pleșu, Theodor Baconschi, Nathalie de Senneville-Leenhardt, Oleg Serebrian, Cristina Hermeziu, Preda Mihăilescu, Daniela Rațiu, Iuliana Alexa – mulți dintre aceștia consacrați deja în spațiul public, formulează, într-o lucrare foarte eclectică din punct de vedere științific, puncte de vedere și concluzii referitoare la modalitățile în care religia continuă să influențeze sau nu proiectul european contemporan.

Dincolo de extrema diversitate a subiectelor, inevitabilă atunci când se are în vedere o temă atât de generoasă, mi-a reținut atenția ceea ce s-ar putea numi expansiunea conștiinței sociale a religiosului în spațiul comunitar. Astfel, Raymond Clarinard critică extrem de vehement Europa contemporană, pe care o consideră „o bișniță între bancheri și finanțe” sau o „curte de școală cacofonică în care pretinșii fruntași și-au însușit dreptul de a-i pedepsi pe presupușii codași”, în timp ce Sorin Șelaru observă contradicția care își face deseori loc, la nivelul Uniunii Europene, între interesele economice și cele sociale, generale, ultimele promovate prin însăși misiunea universală a bisericii creștine (p. 111, 144). O Europă în care se regăsesc și sunt reprezentați tot mai puțini dintre cetățenii săi devine progresiv o Europă autoritar neoliberală care, dublată de procesul de secularizare, se transformă într-un proiect lipsit de suflet. Ori, tocmai asupra acestui îngrijorător deznodământ atrag atenția autorii în lucrarea de față, din perspective cum nu se poate mai diferite.

Dar ce presupune, în cele din urmă, respiritualizarea Europei și recâștigarea sufletului acesteia? A existat el vreodată, în cadrul unei mitice vârste de aur, sau este în curs de configurare? Iată întrebări ale căror răspunsuri, departe de a fi definitive, trasează miza dezbaterilor contemporane despre religie. Jürgen Habermas și Joseph Ratzinger au observat, acum mai bine de un deceniu, că atât religia, cât și politica seculară de inspirație iluministă, pot dezvolta, prin eliminarea referințelor exterioare, diferite tipuri de „patologii”. În absența unui dialog sincer și constructiv între cele două părți, religia se transformă în dogmatism autoritar, iar democrația politică în diferite variante de totalitarism.

Cum rămâne însă cu sufletul european? Cei mai mulți dintre colaboratorii volumului par să subscrie la ideea că religiozitatea Europei, cel puțin pe coordonate creștine, ține de domeniul trecutului. Prezentul ar avea ca obiective temperarea procesului secularizator și, la fel de important, oferirea unui răspuns pe măsură provocărilor pe care le-ar ridica religia islamică, a cărei vitalitate, spre deosebire de creștinism, este departe de a se fi diminuat. Dar poate că viitorul religiei ține mai puțin de păstrarea acesteia în niște cadre discursive premoderne de cele mai multe ori, cât de reactulizarea ei pe coordonatele prezentului. Iar asta se poate face fără a abandona misiunea universală religiei, fără retragerea ei într-un paseism lipsit de perspectivă sau, așa cum s-a întâmplat în cazul ortodoxiei est-europene, în naționalisme virulente.

Religia autentică nu este posibilă decât în interiorul unei comunități. Iar cu cât respectiva comunitate devine mai liberă, mai incluzivă, mai tolerantă, mai dedicată binelui comun, fără a neglija componenta ireductibilă a acestuia, binele individual – cu atât este ea mai religioasă. Pentru Hegel, religiosul este ceva imanent, nu ceva metafizic, o posibilitate care ghidează libertatea luând forma necesității. Atunci când omul va înțelege că, la scara istoriei, el este, odată ce a experimentat cunoașterea, Dumnezeu, întreaga devenire însemnând astfel răscumpărarea păcatului originar prin și mai multă cunoaștere, proces care relevă practic natura divină a umanității per ansamblu – atunci religia va putea renunța în sfârșit la metafore, miracole și la exacerbarea sentimentalismului, devenind acel întreg rațional și în același timp spiritualizat care ne orientează, chiar dacă mai mult involuntar decât voluntar, existența. Dar atâta timp cât religia nu se disociază în mod hotărât de superstiții, de prejudecăți și de abordări punitive, ea nu va reuși să convingă, nu va fi niciodată pe deplin interiorizată și va rămâne, așa cum plastic se exprima Hegel în ale sale prelegeri filozofice, „prizoniera finitului”, a intelectului imersat definitiv în orizontul vieții de zi cu zi, neatins de infinitatea emancipatorie a rațiunii. Pentru a fi cu adevărat religios, omul nu trebuie să urmeze ritualuri complicate sau să cultive mefiența față de comunități diferite, cu forme de spiritualitate proprii, ci doar să conștientizeze, împreună cu ceilalți, propria infinitate în cadrul unei lumi care a încetat astfel să îi mai fie străină, exterioară. Numai că această luare în posesie a lumii de către om este la rândul său infinită.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *