Emanuel Copilaș

vineri

30

octombrie 2015

0

COMENTARII

O lecție despre colonialism și decolonizare

Scris de , Postat în Actualitate

piele-neagra-masti-albe_1_fullsize

Frantz Fanon, Piele neagră, măști albe, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2011.

Trebuie să mărturisesc încă de la început faptul că lectura acestei cărți clasice, scrisă în 1952, pe când autorul nu avea decât 27 de ani, mi-a produs o impresie puternică. Frantz Fanon, filosof și psihiatru de inspirație marxist-umanistă, descrie cu acuitate drama zilnică a omului de culoare, a negrului, evreului sau arabului – confruntat cu spectrul colonialismului european. Colonialism care nu este numai economic și cultural, ci și – aici rezidă, pentru Fanon, tragismul acestui deznodământ – psihologic și comportamental. Autorul descrie intensitatea emoțiilor reprimate ale locuitorilor insulelor Antile, care se considerau și erau, după toate standardele, europeni – atunci când ajungeau în Franța și observau abrupt că lucrurile nu stau nici pe departe așa. Nu erau nimic altceva decât un soi de sclavi mai răsăriți, înscriși însă inexpiabil într-o negritudine de nedepășit.

Mai grav este că atunci când se întorceau, majoritatea acestor negri afișau față de proprii lor semeni un comportament superior și rezervat, specific albilor „civilizați”. Nu exista nimic altceva decât Albul și diferitele trepte intermediare până la el. În acest sens, mulatrii se considerau net superiori negrilor. Se considerau albi și, dacă aveau norocul să fie suficient de bogați, erau recunoscuți ca atare de către albi. Fapt care denotă că umilința însoțită de frică reprezentau principalele coordonate ale imaginii pe care coloniștii o fabricaseră despre negri și pe care aceștia înșiși o îmbrățișau, la mult timp după ce, oficial, colonizarea se încheiase. „Indiferent de cât de dureroasă ar fi pentru noi această constatare, suntem obligați să o facem: în cazul Negrului, nu există decât un destin. Și e alb” (p. 16).

Fanon plonjează în adâncul angoaselor reprimate ale negrului, insistând asupra fascinației sale sexuale pentru alb. Când ajungeau în Europa, mai exact în Franța, bărbații de culoare vizitau de obicei primul bordel ieșit în cale pentru a-și satisface această fantezie dureros de intensă. La rândul lor, femeile de culoare din colonii visau să se mărite cu un bărbat alb, manierat, curtenitor și bogat, sfârșind de obicei într-o „resemnare trufașă” (p. 57). Un alt aspect pe care îl observă Fanon, de data aceasta în privința comportamentului albilor față de negri, este infantilitatea jovială cu care sunt tratați ultimii. Politețea specifică albilor, tradusă prin apelativul „domnule”, la plural, se transformă în „voinice”, la singular. Fanon își dorește cu ardoare să riposteze, în numele tuturor negrilor: „«Domnule, nu sunt, câtuși de puțin, voinicul dumneavoastră»” (p. 35).

Studenții de culoare din Franța sau cei care dețineau deja profesiuni burgheze respectabile, cum ar fi cea de doctor, de exemplu, adoptau integral modul de gândire al albilor. Cu toate acestea, ei nu erau mai puțin negri, ci deveneau chiar suspecți: „la fel cum un evreu care cheltuiește bani fără să-i calculeze devine suspect, tot așa un Negru care citează din Montesquieu trebuie supravegheat” (p. 37). Și câți negri nu citau din autori clasici, în încercarea de a-și depăși negritudinea în fața albilor… Într-adevăr, antisemitismul și negrofobia merg și astăzi mână în mână.

Un mit deosebit de pregnant în imaginarul colonial este acela că albii care au ajuns primii în Africa au fost întâmpinați de către triburi primitive care îi venerau, transformându-i în zeități coborâte pe pământurile lor dintr-o lume la care acestea nu aveau acces. Negrii și-ar fi dorit deci să fie ocupați și civilizați. Mai mult, doar pentru asta trăiseră până atunci. Fanon amintește însă de civilizațiile importante care existaseră pe pământurile africane chiar înainte de era noastră, precum și de schimburile culturale și economice relativ dezvoltate între civilizațiile africane și cea arabă, cu multe secole înaintea venirii europenilor. Mitul Africii ca tabula rasa așteptând venirea miraculoasă a omului alb pentru a fi proiectată în istorie își demonstrează cu asupra de măsură rasismul structural.

Marele succes al colonialismului rezidă, după Fanon, în ceea ce autorul a numit „impunerea culturală nereflectată” (p. 169), în mijloacele subtile și deosebit de eficiente prin care negrii înșiși erau convinși să își judece propriul trecut și propria cultură prin prisma stereotipiilor prin care albul se raporta la ele, având ca unic scop eternizarea superiorității lui. Mecanismul funcționează diabolic de bine, pentru că negrul nu vrea altceva decât să devină alb. Nu să își afirme identitatea distinctă; chiar și atunci când o face, negrul urmărește, în străfundurile inconștientului său, să fie recunoscut ca alb de către albul însuși. De aceea, susține Fanon, dialectica hegeliană stăpân-sclav este una eurocentrică și nu prea are sens în afara lumii omului alb, pentru că stăpânul alb nu îl recunoaște cu adevărat pe sclavul negru, care și-a dobândit libertatea nu prin luptă, ci datorită bunăvoinței albului; negrul este deci tolerat, i se permite, cum se exprimă plastic Fanon, „să mănânce la masa” stăpânului său (p. 195). Acest surogat de emancipare nu reflectă nimic altceva decât faptul că stăpânul nu are nevoie de recunoașterea negrului ci, în continuare, de munca lui. Noua condiție a negrului nu face decât să reducă vizibilitatea statutului său de subordonare permanentă, care devine astfel omnipotent în sublimarea sa. Fanon are cu siguranță dreptate. Dar, dacă ar fi să ducem argumentul hegelian până la capăt, dialectica stăpân-sclav este departe de a se fi încheiat și, mai important, nu este în niciun caz anistorică. Lupta pentru emancipare a populației de culoare, cu suișurile și coborâșurile sale, nu reprezintă decât o etapă a sa.

Ce-i de făcut? Mai ales în condițiile în care, la peste jumătate de secol de la apariția cărții lui Fanon, lucrurile nu par să se fi schimbat în mod sunstanțial? „Eu, omul de culoare, nu am dreptul să cercetez sub ce aspect rasa mea e superioară sau inferioară altei rase. Eu, omul de culoare, nu am dreptul să-mi doresc cristalizarea, la omul Alb, a unei vinovății față de trecutul rasei mele. Eu, omul de culoare, nu am dreptul să mă preocup de mijloacele care mi-ar permite să calc în picioare mândria fostului stăpân. Eu nu am nici dreptul, nici datoria să solicit despăgubiri pentru strămoșii mei înrobiți. Nu există nicio misiune neagră, nicio povară albă”. Există numai „dimensiunea deschisă a oricărei conștiințe” (p. 203, 206). Și dovada, deci, că Fanon nu numai că l-a înțeles pe Hegel, ci și, chiar dacă în mod nemărturisit, a rezonat în punctele esențiale cu marele filosof.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *