Emanuel Copilaș

vineri

13

noiembrie 2015

1

COMENTARII

Populism, nihilism, terorism, marxism: etape ale mișcării revoluționare ruse

Scris de , Postat în Actualitate

incursiuni-in-istoria-politica-si-intelectuala-a-secolului-xx_1_fullsize

Fragment din lucrarea Emanuel Copilaș, Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX, Editura Adenium, Iași, 2014.

Intelectual vorbind, întâlnirea Rusiei cu modernitatea a început cu filozofia lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Concepte ca încorporare, suprimare, depășire (traduse inadecvat prin teză, antiteză, sinteză), dialectică, reconcilierea contrariilor, rațiune – avansate sau re-elaborate de către filozoful german au influențat profund nu numai mișcări intelectuale și de emancipare ca social-democrația, ci modernitatea în ansamblu (Pinkard, 2000; Singer, 1996; Herzen, 1982). Faimoasa propoziție din introducerea de la Principiile filozofiei dreptului, „realul este rațional și raționalul este real” a primit o interpretare conservatoare (și cum nu se poate mai eronată) în Germania sa natală, unde a ajuns să însemne legitimarea statu-quo-ului politic, adică a absolutismului prusac. În Rusia țaristă, pe de altă parte, maxima sa a fost interpretată totalmente diferit, revoluționar chiar: realul urma să fie raționalizat. Asta însemna abolirea autocrației și instituirea unei republici democratice în conformitate cu principiile iluminismului (Billington, 2004, p. 15; Sartori, 1999, p. 67-69). În treacăt fie spus, ultima interpretare este oarecum mai apropiată de sensul, nu și în ceea ce privește ritmul, mijloacele și finalitatea schimbării – expresiei hegeliene (vezi ultimul capitol).

Prima mișcare organizată împotriva opresiunii țariste a fost aceea a așa numiților decembriști, un grup de ofițeri inspirați de către Revoluția Franceză ce urmăriseră să înlocuiască organizarea politică absolutistă și nedemocratică a Rusiei cu cea a unei republici constituționale. În decembrie 1825, după o revoltă deschisă împotriva noului țar, Nicolae I, liderii mișcării au fost spânzurați și gruparea a dispărut în consecință (Seton-Watson, 1967, pp. 183-198). Deși a reprezentat prima contestare serioasă, instituțională, la adresa țarismului, revolta decembriștilor a fost în primul rând o mișcare politică; mișcarea populistă care i-a urmat s-a concentrat preponderent pe idei revoluționare, sperând să impulsioneze discernământul social necesar emancipării Rusiei rurale de autocrația țaristă.

Vissarion Bielinski, un critic literar puternic influențat de filozofia lui Hegel, este amintit astăzi ca unul dintre părinții fondatori ai intelighenției ruse. Moralitatea, căutarea permanentă a adevărului și considerarea individualității și a demnității umane ca unica bază a unei reforme intelectuale, sociale și politice de succes, temperamentul romantic și impresionantele aptitudini oratorice ale lui Bielinski, toate au fost apreciate cum se cunvine de către colegul și prietenul său Alexandr Herzen. Spre deosebire de Bielinski, a cărui idei esențialmente liberale erau completate de tendințe social-democrate (acesta evalua lucrările literare în baza expunerii condițiilor de viață precare ale țărănimii și a organizării politice intrinsec injuste a țarismului – Berlin, 1998, p. 170-211), Herzen, recunoscut chiar și de Lenin, deși ideile lor nu erau deloc compatibile (Lenin în Herțen, 1950, pp. 5-14) – drept primul populist rus autentic, a dezvoltat teorii social democratice intense și originale.

Deși Herzen a influențat nu numai dezvoltarea socialismului rus, ci și pe cea a liberalismului, cele două ideologii sunt profund întrepătrunse în scrierile sale. Acesta considera libertatea individuală ca fiind mai presus de orice alte valori politice, chiar dacă nu ezita să critice Occidentul burghez atunci când guvernele de acolo obstrucționau emanciparea socială, cum a fost cazul în 1848. „În ciuda respingerii sale estetice a Vestului burghez, era un bun european, cel puțin în măsura în care susținea liberalismul și respingea utilizarea violenței înainte de epuizarea tuturor mijloacelor de convingere și schimbare pașnică” (Ulam, 1976, p. 21; vezi și Berlin, 1998, p. 236; Berlin, 2001, p. 504-505). Ca toți populiștii, Herzen prețuia obștea rurală și insista asupra faptului că Rusia poate obține o formă specifică de democrație prin abolirea țarismului și crearea unei structuri politice federative între aceste comunități rurale. Acesta se pronunța deci în favoarea unei democrații radicale țărănești care, spre deosebire de Europa Occidentală, ar putea avansa înspre socialism evitând teribilele consecințe sociale pe care dezvoltarea capitalismului le cauzase acolo. Mai important, Herzen credea realmente într-o democrație rurală încă pasivă și în posibilitatea ca aceasta să fie transferată spontan întregului sistem politic (Venturi, 1960, p. 34-35; Pomper, 1993, p. 47; Ulam, 1998, p. 48; Berlin, 2001, p. 499).

Radical în tinerețe, Herzen a renunțat gradual la perspectiva revoluției violente în favoarea reformelor, de sus (politice) și de jos (sociale), ca mijloace fundamentale ale transformării sociale (Pomper, 1993, p. 66). Cu toate acestea, nu a devenit niciodată un susținător convins al pluripartidismului; după înfrângerea revoluțiilor din 1848 a crezut cu sinceritate că „Europa și-a dat seama că sistemul reprezentativ nu este decât un mijloc ingenios de a înlocui satisfacerea cerințelor sociale și acțiunea hotărâtă cu vorbărie goală și dezbateri fără de sfârșit” (Herțen, 1954, p. 74).

Repudierea tuturor formelor de dogmatism și autoritarism politic i-au adus lui Herzen mulți dușmani, printre care și Karl Marx. Personalitatea expeditivă și abruptă a lui Marx, alături de filozofia sa deterministă a istoriei, erau prea mult pentru Herzen, în special pentru că acesta împărtășea opinia lui Alexis de Tocqueville că industrializarea nu va radicaliza și organiza muncitorii înspre scopuri revoluționare, ci le va îmbunătăți viețile și îi va transforma în burghezi. Pentru a îl cita din nou pe Adam Ulam, „Marx reprezenta pentru el încarnarea spiritului burghez german: formal, neromantic și lipsit de acele elemente de umor și compasiune pe care le considera esențiale pentru un autentic luptător pentru drepturile poporului. Vestea că Marx urma să vorbească sau numai să fie prezent la o întâlnire politică sau un banchet era un motiv suficient pentru Herzen să își prezinte scuzele” (Ulam, 1976, p. 26-27). Spre deosebire de marxiști, care erau în favoarea revoluției (vezi prima secțiune a capitolului), Herzen argumenta în favoarea „progresului gradual” ca mijloc al emancipării sociale.

„Eu nu mă tem deloc de cuvântul „progres gradual”, care a fost trivializat prin atitudinea nehotărâtă și pasul șovăielnic al diferitelor autorități reformatoare. Caracterul gradual ca și continuitatea, sunt strând legate de orice proces de înțelegere. Matematica se învață treptat; de ce să credem că concluziile ultime ale sociologiei ar putea fi injectate unui om asemeni vaccinului antivariolic sau turnate în minte cum se toarnă dintr-odată un medicament pe gâtlejul calului? Între concluziile ultime și situația actuală se află îmbunătățirile practice, există căi, compromisuri și diagonale. A le alege pe cele mai scurte, mai comode, mai accesibile, este o problemă de simț practic, de strategie. Înaintând mereu, fără a mai privi înapoi, poți să ajungi ca Napoleon, până la Moscova, și să pieri apoi în retragere, fără a mai ajunge la Berezina. Asociația internațională a muncitorilor și celelalte asociații ale lor, organele și reprezentanții lor, trebuie să se străduiască din răsputeri ca autoritățile să nu se amestece în problemele legate de muncă, așa cum ele nu se amestecă în administrarea proprietăților. Formele care-i țin pe oameni în cătușele unei robii semiimpuse nu vor rezista à la longue presiunii exercitate de către logică și de către dezvoltarea conștiinței publice. Unele dintre ele sunt atât de putrede pe dinăuntru, încât le poți doborî cu o lovitură de picior, altele se mențin, împlântându-și rădăcinile ca un cancer, într-un sânge stricat. Sfărâmându-le deopotrivă, și pe unele și pe altele, s-ar putea să ucidem organismul și am face fără îndoială ca marea majoritate să dea înapoi și atunci cei mai aprigi apărători ai „cancerului” vor fi tocmai aceia care suferă mai mult de pe urma lui. Desigur că asta ar fi ceva foarte prostesc, dar e timpul să înțelegem că prostia reprezintă o forță enormă de care trebuie să ținem seamă” (Herțen, 1954, p. 331-332; subl. în orig.).

Și mai departe:

„O dezlănțuire sălbatică, provocată de o stavilă statornică, nu va cruța nimic: pentru a răscumpăra privațiunile personale, răzbunarea se va abate asupra celor mai impersonale bunuri. Odată cu capitalul strâns de cămătari, va pieri un alt capital, transmis din generație în generație, de la un popor la altul, un capital care conține esența personalității și a creației diferitelor epoci, un capital în care s-a imprimat de la sine cronica vieții omenești și s-a cristalizat istoria. Odată cu pietrele de hotar, forța distructivă descătușată va nimici și culmile pe care le-au atins oamenii prin necurmate eforturi în toate domeniile, de la începutul civilizației și până acum” (Herțen, 1954, p. 342-343; subl. în orig.).

Moderația, erudiția, toleranță și grija reală pentru emanciparea graduală care ar păstra câștigurile civilizației, fără a le îndepărta ca produse perimate ale ipocritei burghezii – îl vor transforma pe Herzen într-o figură demodată și chiar ridicolă pentru o nouă și mai radicală generație de populiști, nihiliștii. Tineri, mai mult sau mai puțin educați, nihiliștii erau dezamăgiți de teoriile lui Herzen, care nu îi ajutaseră pe țărani să se elibereze de autocrația țaristă. În opinia lor, pentru a se ajunge la acest deznodământ mai era nevoie de o elită revoluționară care să organizeze, disciplineze și chiar să ducă la bun sfârșit revoluția în numele țăranilor (Venturi, 1960, p. 316). Considerând că „socialismul lui Herzen era prea umanist, prea ancorat în speranță schimbării prin evoluție” (Ulam, 1998, p. 50), aceștia nu au ezitat să îl atace în scris pe părintele socialismului rus, numindu-l „liberal” (în rândurile intelighenției, termenul începuse să aibă o conotație peiorativă începând cu a doua jumătate a secolului XIX), adept al dreptei politice și susținător al „reacțiunii”. Herzen a răspuns dezamăgit „că atacurile împotriva lui și a poziției sale serveau interesele celei mai reacționare părți a birocrației țariste, și că tinerii radicali ar putea trăi suficient de mult pentru a fi decorați de guvern” (Ulam, 1976, p. 24-25).

Nihilismul, o etichetă pe care faimosul romancier Ivan Turgheniev a utilizat-o pentru a descrie noul val al populismului și care a fost adoptată fără rețineri de unii dintre cei mai reprezentativi membri ai mișcării – încă se considerau marxiști. În ciuda numeroaselor incongruențe doctrinare cu marxismul care vor ieși la suprafață o generație mai târziu (Neumann, 1996, p. 41; Seton-Watson, 1967, p. 550). Tinerii rebeli utilizau „un stil radical corect în a se îmbrăca, vorbi, și în atitudinea generală”, la fel de important pentru ei ca problemele de ordin ideologic. Nihiliștii erau de obicei condescendenți în discursurile și conversațiile lor și manifestau „o atitudine neglijentă față de îmbrăcăminte și aparență, dacă nu chiar excentricitate”, inducând astfel o impresie sobră și austeră. Femeile nihiliste erau foarte emancipate pentru acea perioadă, purtând „păr scurt, haine cenușii”, fumând și mergând la tot felul de spectacole publice. „Nihiliștii negau nu numai rolul tradițional al femeilor, dar de asemenea și familia, proprietatea, religia, arta – într-un cuvânt, toate aspectele tradiționale ale culturii și societății”. Datorită acestei negări generalizate, denunțată și ridiculizată indefatigabil de către „presa conservatoare” – și-au câștigat nhiliștii denumirea și reputația (Pomper, 1993, p. 64).

Probabil că cel mai renumit nihilist a fost Dmitri Pisarev, un tânăr critic literar. Străduindu-se să înlocuiască materialismul umanist al lui Bielinski și Herzen cu un pretins materialism științific marxist, Pisarev insista asupra „agriculturii raționale” ca mijloc de avansare înspre prosperitate socială și civilizație, un scop obliterat de către elitele politice, acestea neavând nimic de câștigat de pe urma emancipării „maselor” (Pisarev, 1950, p. 193-200). Raționalitatea în general, nu numai în probleme privind agricultura, urma să fie atinsă printr-o educare adecvată în științele naturale (Seton-Watson, 1967, p. 364-365). Urmând tendința pozitivistă a epocii, Pisarev accentua ideea că științele sociale vor atinge odată precizia științelor naturale, contribuind astfel la definitivarea procesului revoluționar. „E foarte natural ca astronomia și chimia să fi ieșit de mult din ceața bâjbâielilor fanteziste, în timp ce doctrinele sociale și economice se aseamănă încă cu (sic!) modurile caracteristice ale astrologiei, ale chimiei, magiei și teosofiei perimate. E foarte probabil ca și aceste teorii cabalistice se vor turna cândva în forme pur științifice și cu timpul vor influența asupra vieții practice (…)”, era de părere Pisarev (1950, p. 153).

Alt nihilist influent a fost Nikolai Cernîșevski. Binecunoscutul său roman, Ce-i de făcut?, al cărei titlu a fost împrumutat de Lenin jumătate de secol mai târziu pentru o nu mai puțin cunoscută lucrare de strategie politică – a devenit un fel de biblie pentru generația nihilistă. Romanul, fără a exceda neapărat la capitolul calități literare, prezintă povestea unei tinere femei, Vera Pavlovna, care s-a măritat doar pentru a scăpa de planul părinților ei de a o mărita cu o persoană pe care nu o iubea. Soțul său, tânărul doctor nihilist Lopuhov, o ajută să organizeze un atelier de croitorie pe baze egalitariene, socialiste. Atelierul prosperă, dar Vera realizează că s-a îndrăgostit de cel mai bun prieten al lui Lopuhov, Kirsanov. Demonstrând o raționalitate inflexibilă, Lopuhov își înscenează sinuciderea, permițând astfel nevestei și prietenului său să formeze un cuplu. Peste câțiva ani, acesta se întoarce sub o altă identitate, se însoară cu altcineva și menține o strânsă prietenie cu fosta sa nevastă și soțul acesteia (Cernîșevski, 1963). Fugitiv, în roman apare și figura revoluționarului fanatic și ascetic Rahmetov, o încarnare a „omului nou” pe care nihiliștii îl prețuiau atât de mult: extrem de devotat muncii sale, interesul său personal fiind același cu interesul public și rațiunea sa împletindu-se perfect cu pasiunile (Pisarev, 1950, p. 234). Considerat de către Adam Ulam „adevărata sursă a bolșevismului” și „un strămoș al al realismului socialist sovietic”, Cernîșevski și-a camuflat cu mare atenție activitatea politică, utilizând nume false și păstrând secrete pe cât posibil legăturile sale cu grupările revoluționare. Cu toate aceste măsuri, a fost arestat în 1862, după o serie de incendii devastatoare abătute asupra Moscovei și considerate opera nihiliștilor. Doi ani mai târziu a fost condamnat la șapte ani de muncă silnică și exilat, fiindu-i permisă reîntoarcerea în Rusia europeană de abia după nouăsprezece ani (Ulam, 1976, p. 28-41).

Sfârșitul anilor 1860 a fost martorul regresiei progresive a nihilismului. Mihail Bakunin, un renumit anarhist rus trăin în exil și ostil de asemenea, până la un anumit punct, la adresa lui Marx, dar și a lui Herzen, argumentând în favoarea unei revoluții totale și imediate pentru eliminarea în primul rând a statului, împreună cu multe alte aspecte ale civilizației occidentale care îngrădeau în accepțiunea sa emanciparea umanității – s-a împrietenit cu Serghei Neceaev, un fost învățător care încercase să înființeze o organizație revoluționară în Rusia. Cei doi au scris împreună Catehismul Revoluționarului, portretizând „revoluționarul” ca un „om blestemat” care „cunoaște o singură știință, știința distrugerii”. Acesta nu mai era nihilism, ci de-a dreptul terorism. Neceaev a fost curând arestat pentru uciderea unui „membru al ceulei (revoluționare, n.m), considerat a fi un spion. Întreaga afacere l-a inspirat pe Dostoievski să scrie celebrul roman Demonii (Pomper, 1993, p. 93; Seton-Watson, 1967, p. 419). Următoriul deceniu a produs revoluționari brutali și intransigenți ca Petr Tkacev, care nu a ezitat să îl contrazică și chiar ridiculizeze pe Engels însuși pentru că exprimase rezerve față de metodele sale rudimentare și accentul pus pe țărănime ca factor cheie al viitoarei revoluții ruse, cu condiția ca aceasta să fie ghidată de către o elită revoluționară redusă numeric dar integral determinată să răstoarne țarismul (Marx, Engels, 1955, pp. 45-57; Pomper, 1993, p. 115) – dar și o „mișcare de masă” care a rămas în istorie sub numele de „a merge la popor” (going to the people). Sloganul lui Herzen, „La popor!”, a inspirat „sute de tineri, femei și bărbați deopotrivă”, să meargă la țară pentru a răspândi „idei revoluționare” printre țărani. „Nu s-a ajuns la rezultate imediate. Unii țărani au ascultat cu simpatie, mulți au fost ostili, și mulți nu au înțeles aproape nimic din ceea ce auzeau. Predicatorii au fost extrem de ostentativi, și în curând au fost adunați de către poliție”. O mie șase sute unsprezece arestări au avut loc între 1873 și 1877, dar „numai o minoritate au primit condamnări la închisoare”. Cu toate acestea, „mulți dintre cei achitați au fost ulterior deportați de către poliție în provincii îndepărtate ale Rusiei europene și Siberiei” în calitate de „exilați administrativi” (Seton-Watson, 1967, p. 422).

În ciuda eforturilor poliției, nu toți agitatorii au putut fi arestași. Cei care au reușit să scape au format în 1874 o organizație ce poate fi considerată predecesorul direct al partidului bolșevic, Zemlea i Volya (Pământ și Libertate). Noua structură avea în centru un „nucleu de bază” căruia îi era subordonate toate grupările locale și care avea în principal un rol administrativ (pe lângă coordonarea propagandei, se ocupa și de „procurarea de acte false” pentru diferite persoane utile, membre sau nu ale organizației), o secțiune responsabilă pentru relațiile cu intelighenția, o secțiune pentru consolidarea relațiilor cu muncitorii din mediul urban și una pentru a induce nemulțumiri și o stare de agitație în rândul țăranilor. Ultima și în curând cea mai importantă secțiune „era cunoscută ca «secțiunea pentru dezorganizare» și avea ca obiective evadarea tovarășilor arestați, asasinarea oficialilor guvernamentali drept răzbunare pentru relele tratamente aplicate revoluționarilor și pedepsirea trădătorilor sau a spionilor poliției” (Seton-Watson, 1967, p. 423-424). Zemlea I Volya a eșuat în transmiterea mesajului revoluționar către țărani, recrutând mai degrabă membri din rândurile muncitorilor săraci din orașele mici. Accentul tot mai puternic pus pe tacticile teroriste și asasinatele politice au cauzat în 1879 o scindare a organizației. Gheorghi Plehanov, singurul teoretician marxist rus autentic, împreună cu viitorul menșevic Pavel Axelrod, au format un nou grup, Chorny Peredyel (Partajul Negru), care se pronunța împotriva tacticilor teroriste și insista asupra importanței țăranilor mai degrabă decât a muncitorilor în emanciparea Rusiei țariste; pe de altă parte, „Teroriștii orientați politic au luat numele s-au intitulat Voința Poporului (Narodnaya Volya) și au făcut din asasinarea țarului scopul lor suprem”. După o succesiune de încercări eșuate, și-au atins obiectivul în 1881 (Seton-Watson, 1967, p. 427-428). Dar nefericitul eveniment a însemnat totodată și sfârșitul politic și chiar fizic al Narodnaya Volya, câțiva ani mai târziu. Între 1881 și 1894, cinci mii opt sute cincizeci și unu de persoane au fost arestate pentru conexiuni cu această organizație, douăzeci și șapte executate și trei sute patruzeci și două încarcerate sau exilate. Restul au obținut sentințe mai ușoare (Pomper, 1993, p. 141). Dar mișcarea intelectuală și politică începută cu populismul umanist al lui Herzen, radicalizată de nihilismul lui Pisarev și al lui Cernîșevski, pentru a degenera ulterior în terorismul profesat de Zemlea y Volya – ajunsese la final.

În cadrul intelighenției ruse Gheorghi Plehanov a fost, așa cum am menționat deja, singurul marxist autentic. Caracterizarea pare puțin bizară pentru cineva care plasa țăranii deasupra muncitorilor ca factor declanșator al revoluției ruse, dar Plehanov nu era cu siguranță un populist: acesta doar argumentase, pe urmele lui Marx, că abolirea iobăgiei în 1861 a împins încet dar sigur Rusia pe făgașul dezvoltării capitaliste. Țăranii urmează să devină muncitori, și numai după ce această metamorfoză va fi avut loc se puteau gândi la revoluție. Populiștii, așa cum ne amintim, credeau cu tărie că Rusia ar putea evita etapa capitalistă, reorganizându-se direct pe baza unui socialism de inspirație rurală (Plehanov, 1958, p. 562). De aceea Plehanov îi critica vehement pe populiștii care nu ar fi înțeles cursul științific al istoriei, deși le recunoștea în același timp contribuțiile importante la cauza revoluționară. Nicio elită revoluționară nu ar putea înlocui proletariatul în timpul luptei pentru emancipare, și nicio conspirație sau act terorist izolat nu putea fi considerat ca făcând parte cu adevărat din „lupta de clasă”. (Plehanov, 1958, p. 76-86, 242, 275, 279-280, 285-289; Plehanov, 1961, p. 387). Pentru Plehanov, chiar și Herzen era un „semi-slavofil”, deoarece insistase asupra unui model de dezvoltare unic pentru Rusia fără a lua în calcul inevitabilitatea capitalismului (Plehanov, 1958, p. 139). Operând o distincție fermă între marxiști și populiști, Plahanov scria:

„Deosebirea dintre noi constă în faptul că, în timp ce pe voi dezvoltarea actualelor relații economice vă îndepărtează tot mai mult de idealurile voastre legate de obște, noi, datorită aceleiași dezvoltări, ne apropiem tot mai mult de idealurile noastre comuniste. Voi sunteți aidoma unui om care, vrând să meargă spre nord, a nimerit într-un tren care-l duce spre sud; noi însă ne cunoaștem drumul și mergem cu trenul istoric, care ne duce cu toată viteza spre țelul nostru. Voi însă sunteți surprinși de orientarea noastră, deoarece socotiți că un socialist nu poate privi cu simpatie dezvoltarea modului de producție burghez. Dar aceasta se datorește faptului că logica voastră este din cale afară de neaoșistă.
Voi vă închipuiți că un socialist care vrea să rămână credincios idealurilor sale trebuie să împiedice, pretutindeni, dezvoltarea capitalismului. Și de astă dată raționați în modul cel mai primitiv; a împiedica dezvoltarea capitalismului, spuneți voi, înseamnă a prejudicia interesele întreprinzătorilor; și întrucât interesele acestora sunt diametral opuse intereselor muncitorilor, tot ce dăunează capitalului este în folosul muncii. Voi nici nu bănuiți că capitalismul (sic!) este opus nu numai verigii care-i urmează în lanțul dezvoltării istorice, ci și celei care-l precedă, că el luptă nu numai împotriva tentativelor revoluționare ale proletariatului, ci și împotriva tendințelor reacționare ale nobilimii și ale micii burghezii. Voi urâți de moarte capitalul și sunteți gata să-l atacați oriunde și oricând. Acest zel vă face adesea să priviți cu simpatie acele înfrângeri ale capitalismului care pot folosi numai reacționarilor. În acest caz programul „socialismului” vostru „rus” coincide cu programul „social-conservatorilor” germani și nici urmă nu rămâne din tendințele sale progresiste. Ca să evitați asemenea metamorfoze jalnice trebuie să vă însușiți, în sfârșit, concepția dialectică asupra istoriei. Trebuie să sprijiniți capitalismul în lupta lui împotriva reacțiunii și în același timp să fiți dușmani neîmpăcați ai capitalismului atunci când este vorba de lupta lui împotriva viitoarei revoluții muncitorești. Numai un astfel de program este demn de un partid care se consideră reprezentantul năzuințelor celor mai înaintate ale timpului său. Pentru a vă situa pe acest punct de vedere trebuie să părăsiți actuala voastră poziție intermediară între diferite clase și să vă contopiți cu muncitorii” (Plehanov, 1958, p. 281-282; sublinierea în original).

Scrierile lui Plehanov i-au determinat pe socialiștii ruși să diferențieze populismul de marxism (Seton-Watson, 1967, p. 550), deși Marx era cunoscut și apreciat în Rusia în special de când primul volum al Capitalului a fost publicat la Moscova în 1872. Deși cărțile anterioare ale lui Marx fuseseră interzise în imperiul țarist din motive lesne de înțeles, cenzorii au fost siguri că, de data aceasta, dimensiunile volumului, cuplate cu proza densă și dificilă, vor descuraja potențialii cititori (Figes, 1996, p. 139). Dar până în 1884, când nu numai lucrările lui Marx ci și cele ale lui Adam Smith au fost „interzise în librăriile publice” (Neumann, 1996, p. 61-62), era deja prea târziu. Cartea fusese un succes major, vânzându-se în trei mii de exemplare în decurs de un an, în timp ce tirajul de o mie de exemplare al primei ediții germane a fost epuizat de abia în cinci ani. Suficient de dialectic, „atât slavofilii cât și populiștii au întâmpinat călduros cartea ca o expunere a grozăviilor capitalismului occidental, pe care doreau ca Rusia să îl evite (Figes, 1996, p. 139).

La sfârșitul secolului XIX, mișcarea revoluționară rusă și-a pierdut din impact dar a câștigat la capitolul diversitate. Populismul a fost resuscitat de către Partidul Revoluționar Socialist în 1896. Acesta va obține în curând o influență substanțială la nivelul satelor, chiar dacă nu renunțase la tacticile teroriste utilizate de populiști două decenii mai devreme (Seton-Watson, 1967, p. 557-560). Partidul va guverna împreună cu bolșevicii până în 1918 când, deoarece se opuseseră tratatului de pace cu Germania semnat la Brest-Litovsk care a pus capăt implicării Rusiei în primul Război Mondial cu prețul unor amputări teritoriale majore dar i-a permis lui Lenin și susținătorilor săi să păstreze intact noul regim – membrii săi vor fi executați, încarcerați sau exilați, iar partidul interzis.

Oficial, Partidul Social-Democrat al Muncii din Rusia a ținut primul Congres în 1898. Doi ani mai târziu, așa numiții „marxiști legali” s-au separat și, după revoluția eșuată din 1905 au creat Partidul Constituțional (cadeții). Cadeții împărtășeau o ideologie social-liberală, argumentând în favoarea votului universal și a unei republici parlamentare, o aspirație pe care au abandonat-o în 1906 pentru monarhia constituțională. Evident, atât social-democrații cât și elita politică țaristă se raporta la aceștia cu mefiență și chiar ostilitate (Neumann, 1996, p. 73-76). Mentorul lor intelectual, Peter Struve, fusese criticat de către Plehanov încă din 1890 pentru teza că în societățile capitaliste contradicțiile nu se amplifică, așa cum prezisese Marx, ci dimpotrivă, sunt ponderate – și pentru apelurile sale la reforme sociale, considerate mai importante decât revoluțiile (Plehanov, 1961, p. 433-444, 501, 509-512).

Dar cea mai importantă diviziune care a afectat social-democrația rusă s-a consumat în 1903 la cel de-al doilea Congres al partidului, când între tendințele moderate și cele radicale existente în rândurile membrilor săi a apărut o breșă care s-a perpetuat, fără a mai putea fi remediată vreodată. Bolșevicii maximaliști, favorabili transformării partidului într-o organizație disciplinată compusă strict din revoluționari devotați și lipsiți de scrupule, au fost depășiți la vot în prima fază de către facțiunea minimalistă, menșevicii, care erau împotriva unei definiții atât de stricte a statutului membrului de partid. Disputa facțională care a rezultat de aici nu a fost principială pe cât a fost de personală: atât liderul bolșevic Vladimir Ilici Lenin, cât și cel menșevic, Dan Martov, urmăreau să își extindă influența în cadrul partidului și să își plaseze colaboratorii în diferite poziții cheie (Liebich, 2009, p. 41-42). La scurt timp după aceea, Lenin a reușit să obțină o fragilă și temporară majoritate și să își impună punctul de vedere. El „a numit grupul său «majoritarii» (boslheviki), și pe oponenții săi «minoritarii» (mensheviki)’ (Seton-Watson, 1967, p. 565). Datorită slăbiciunii partidului la nivelul provinciilor, deși menșevicii și-au organizat primul Congres separat în 1912, ambele facțiuni au conlucrat sub eticheta social-democrată. Dar evenimentele îi vor separa în continuare, în ciuda speranțelor de reunificare venite din ambele părți (Liebich, 2009, p. 54; Figes, 1996, p. 153). Deși menșevicii se considerau „mai degrabă ortodocși decât reformiști în sensul marxist european” (Liebich, 2009, p. 55), aceștia erau totuși „democrați prin instinct, și acțiunile lor ca revoluționari erau întotdeauna obstrucționate de scrupulele morale rezultând de aici. Asta nu era adevărat în cazul bolșevicilor. Aceștia erau oameni mai simpli și mai tineri, țărani-muncitori militanți (…); făptuitori mai degrabă decât gânditori” (Figes, 1996, p. 153).

Bibliografie:
PINKARD, T. (2000) Hegel. A biography. New York: Cambridge University Press.
SINGER, P. (1996) Hegel. Traducere de Cătălin Avramescu. București: Humanitas.
HERZEN, A. (1982) My past and thoughts. Berkeley, Los Angeles, London: University of California Press.
BILLINGTON, J. (2004) Russia in search of itself. Washington D.C.: Woodrow Wilson Center Press.
SARTORI, G. (1999) Teoria democrației reinterpretată, traducere de Doru Pop. Iași: Polirom.
SETON-WATSON, H. (1967) The Russian Empire, 1801-1917, London: Oxford University Press.
BERLIN, I. (1998) Russian Thinkers. London: Penguin Classics.
HERȚEN, A.I. (1950) Opere filosofice alese. Traducere de A. Leonte. București: Cartea Rusă.
BERLIN, I. (2001) Adevăratul studiu al omenirii. Antologie de eseuri. Traducere de Radu Lupan. București: Meridiane.
ULAM, A. (1976) Ideologies and Illusions. Revolutionary Thought from Herzen to Solzhenitsyn, Cambridge: Harvard University Press.
VENTURI, F. (1960) Roots of Revolution. A history of the Populist and Socialist Movements in Nineteenth Century Russia. New York: Alfred Knopf.
POMPER, P. (1993) The Russian Revolutionary Intelligentsia. Arlington Heights: Harlan Davidson.
ULAM, A. (1998) The Bolsheviks. The Intellectual and Political History of the Triumph of Communism in Russia, Cambridge: Harvard University Press.
HERȚEN, A.I. (1954), Opere filosofice alese. vol. II. Traducere de Ovidiu Constantinescu. București: Cartea Rusă.
NEUMANN, I. (1996) Russia and the idea of Europe. A study in identity and international relations. London and New York: Routledge.
PISAREV, D.I. (1950) Studii filosofice și politico-sociale. Traducere de Camil Petrescu și Tamara Gane. București: Cartea Rusă.
MARX, K., ENGELS, F. (1955) Opere alese, vol. II. Traducere colectivă. București: Editura de Stat pentru Literatură Politică.
CERNÎȘEVSI, N.G. (1963) Ce-i de făcut?. Traducere de P. Comarnescu și A. Ivanovski. București: Editura pentru Literatură Universală.
PLEHANOV, G.V. (1958) Opere filozofice alese, vol. I. Traducere colectivă. București: Editura Politică.
PLEHANOV, G.V. (1961) Opere filozofice alese, vol. II. Traducere colectivă. București: Editura Politică.
LIEBICH, A. (2009) De pe celălalt țărm. Social-democrația rusă după 1921. Traducere de Bicskei Hedwig, Mihaela Herbel, Irina Pop, Claudiu Țabrea. Cluj-Napoca: CA Publishing.
FIGES, O. (1996) A people’s tragedy. The Russian Revolution, 1891-1924. London: Random House.

1 Comment

  1. Puiu Georgescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *