Emanuel Copilaș

luni

2

noiembrie 2015

0

COMENTARII

Sfârșitul istoriei se amână. O radiografie a postcomunismului

Scris de , Postat în Actualitate

zona-de-trecere-despre-sfarsitul-postcomunismului_1_fullsize

Boris Buden, Zonă de trecere. Despre sfârșitul postcomunismului, Editura tact, Cluj-Napoca, 2012.

O carte excelentă, beneficiind de o prefață pe măsură (Costi Rogozanu), Zonă de trecere. Despre sfârșitul postcomunismului oferă o excelentă imagine asupra proceselor contradictorii care au subordonat fosta lume comunistă Occidentului, oferind impresia că o eliberează. Într-adevăr, Europa de Est și Rusia postsovietică au reprezentat laboratorul neoliberalismului, în care s-au produs societăți atomizate, destructurate și dezorientate, societăți la a căror degradare morală și fragmentare contribuiseră din plin și regimurile de dinainte de 1989; acum, la un sfert de secol de la căderea regimurilor comuniste, acest model de societate se perpetuează mai rapid ca niciodată, amenințând să înghită întreaga lume.

Buden nu este deloc un nostalgic al „socialismului real”; dimpotrivă, îi recunoaște franc lipsurile și carențele majore, precum și diferența astronomică dintre ideologia oficială și practica cotidiană. Socialismul real era însă animat de un ideal, de o utopie, chiar dacă aceasta s-a estompat cu timpul, transformându-se într-o caricatură; postcomunismul, în schimb, a încremenit în proiectul hiperideologizat al sfârșitului istoriei, cel puțin la fel de hiperideologizat ca cel al societății fără clase. Iar în absența unui ideal mobilizator, a unei forțe motrice progresiste, oricât de lipsită de credibilitate, orice tip de regim politic este condamnat la stagnare.

Buden începe prin a aminti că, la sfârșitul anilor 1980, comunismul est-european era privit cu o anumită indulgență din Statele Unite. Zbigniew Brzezinski, celebrul consilier pe probleme de securitate națională al președintelui Jimmy Carter, discuta încă de pe atunci de postcomunism, în sensul în care elitele politice est-europene renunțaseră voluntar la ideologia oficială ca la o cochilie goală, devenind pragmatice și orientate spre menținerea puterii politice cu orice preț. Aceste elite ajunseseră deci să își ironizeze propriile idealuri. La fel cum și Brzezinski își ironiza idealul democrat, acesta fiind unul dintre principalii susținători ai talibanilor din Afghanistan și Pakistan în lupta acestora împotriva comunismului sovietic. Se pune însă întrebarea: de ce nu a reușit Brzezinski, eminent politolog și om politic extrem de bine informat, să prevadă sfârșitul comunismului în ultimii ani, ba chiar în ultimele luni ale existenței sale? Simplu, argumentează Buden. Deoarece avusese impresia că „tovarășii” s-au deșteptat, raportându-se la propriile idealuri ca la niște pure instrumente de dominație. Cum să pierzi tocmai acum puterea? Astfel, ironia lasă loc cinismului, în timp ce ambele lasă loc cecității politice (pp. 30-33).

Însă, ce puțin în Uniunea Sovietică, glasnost-ul și perestroika au demonstrat că există încercări reale și sincere de a reforma sistemul, nu numai cinism și oportunism. Așa cum știm, ele nu au funcționat. Revoluțiile est-europene au fost aplaudate îndelung în Occident ca renaștere a îndelung suprimatei societăți civile din aceste țări. Ele au fost imediat legitimate, prin anticomunismul lor, ca revoluții „bune”. În acest fel, revoluția pentru democrație nu se putea îndeplini decât într-un orizont capitalist. Prin această mișcare, revoluția bolșevică din 1917, anticapitalistă și mânată la rândul ei de idealuri democratice – indiferent de interminabilele discuții pe care le putem purta asupra conținutului democrației – a devenit, din nou, revoluția „rea” și antidemocratică, a cărei memorie nu mai era acum frecventabilă. Nimeni nu mai ținea cont de faptul că revoluționarii est-europeni doreau îmbinarea securității sociale a propriilor regimuri cu prosperitatea și lipsa de cenzură occidentale, optând deci pentru un fel de „a treia cale”, așa cum programul Solidarității poloneze o demonstrează concludent; tot ce conta acum era dimensiunea pro sau cel puțin nu fățiș anticapitalistă a acestor revoluții (pp. 37-38). „Astfel, apelului din Est: «Niciun socialism fără democrație» i-a urmat ecoul cinic din Vest: «Nicio democrație fără capitalism»” (p. 39).

Peste noapte însă, Europa de Est a devenit copilul adoptat al Occidentului, care se simțea responsabil pentru lipsa manierelor sale democratice, apreciindu-i în schimb disponibilitatea și entuziasmul de a învăța. Ca prin farmec, societățile civile est-europene, suficient de mature pentru a instrumenta răsturnări de regim, deveneau acum infantile: educația pentru democrație devenise cuvântul de ordine pentru statele post-comuniste la începutul anilor 1990. Occidentul, educatorul „autoproclamat” al unei Europe de Est înapoiate, a început să producă studii peste studii de tranzitologie. Apărută la finalul anilor 1960, tranzitologia analiza posbilitatea ca un regim politic fie să avanseze spre democrație, fie să regreseze în sens autoritar. America Latină și tranzițiile sale diverse au confirmat caracterul esențialmente plurivoc al acestei discipline. În postcomunism însă, tranziția are loc într-o singură direcție, aceea a democrației liberale de inspirație occidentală. Ironia istoriei nici că putea fi mai reușită: de la legile de fier ale marxism-leninismului, care preziceau ca inevitabil viitorul societăților fără clase, la legile de fier ale neoliberalismului, unde viitorul înseamnă doar piață, concurență, profit și egoism ridicat la rangul de virtute. Legea junglei, dar o junglă urbană, tăios de educată, politicoasă și rafinată, una în care prădătorii umblă îmbrăcați în costumele cele mai noi, conduc cele mai scumpe mașini și fac cele mai reușite privatizări, adică dau cele mai ordinare țepe financiare, lăsând miloane de oameni pe drumuri sau într-o situație mult mai precară decât se găseau înainte de 1989.

Astfel, educație pentru democrație își relevă adevăratul caracter de educație pentru abrutizare politică și anesteziere ideologică. Pe măsură ce hegemonia occidentală se impunea în Estul de abia ieșit din comunism și dornic de prosperitate, fluturându-și convingător masca universală pentru a își camufla cât mai bine interesele particulare și conjuncturale, ambalate în artificii retorice pompoase și, la prima vedere, dezarmante (educație pentru democrație, tranziție, privatizare, liberă inițiativă, piață liberă, dereglementare, competiție, meritocrație șamd.) – observatorul avizat putea percepe două lucruri majore: faptul că aceste societăți și-au vândut resursele vitale pe mai nimic, iar micile libertăți pe care le-au câștigat în plan privat nu echivalau nici pe departe cu depolitizarea radicală la care fuseseră supuse în plan colectiv: inegalități sociale în curs de amplificare și o capacitate tot mai redusă de a decide singure în privința propriului viitor. „Pus represiv sub tutelă, copilul din noi e tocmai întruparea pură a neputinței noastre politice și istorice în lumea sănătoasă a postcomunismului, care, într-un atac de megalomanie epocală, se consideră a fi realizarea tuturor visurilor de libertate ale omenirii. Singura ieșire posibilă din această maturitate autoprovocată este să contrazici o astfel de lume și să-i opui rezistență” (p. 56).

Pretențiile hegemonice ale Occidentului asupra Europei de Est au fost susținute și de voci filosofice respectabile, cum este aceea a lui Jürgen Habermas, care a numit „recuperatoare” revoluțiile din 1989, în sensul în care recuperau revoluțiile burgheze care avuseseră loc cu secole în urmă în Occident. Întocmai ca în bancurile de dinainte de 1989, trecutul este cel care se schimbă pentru că viitorul, fie comunist, fie neoliberal, este sigur dincolo de orice dubiu. Mișcarea integratoare a Occidentului creează însă o nouă excludere. Axa Est-Vest este păstrată, dar dimensiunea sa politică nu mai este lăsată la vedere, ca înainte de 1989, ci este camuflată prin intermediul unor tehnici culturale. Occidentul și lumea postcomunistă sunt una: numai așa pretențiile universaliste ale primului capătă cu adevărat consistență, în timp ce tacticile politice și economice de subordonare a frățiorului mai mic și mai pricăjit sunt în mod abil eludate. Doar că, în timp ce Occidentul a ajuns deja la finalul destinației sale istorice, Estul se zbate din greu să definitiveze acest parcurs. Noua inegalitate produsă cultural servește deci ca metodă de dominație. Postcomunismul nu este decât fațada de unde se aplaudă, cu zâmbetul pe buze, înregimentarea ideologică, politică și economică a lumii a doua.

Mai departe, Buden observă atent că procesul istoric responsabil de erodarea statului occidental al bunăstării a erodat și varianta estică a acestuia, regimurile comuniste, inclusiv regimul sovietic. Neoliberalismul care a distrus puternicele sindicate occidentale și a redus considerabil nivelul de trai, a produs, în combinație cu ineficiența birocratică și represivitatea regimurilor comuniste est-europene, o bombă cu ceas. După 1989, tinerele democrații din Est și-au rescris istoria în funcție de canonul cultural neoliberal. În acest sens, „socialismul real” devine la rândul său o forță colonizatoare, un produs exotic impus cu forța de către o armată de ocupație, uitându-se că între tradițiile autoritare, naționaliste și intolerante ale acestor state și comunism au existat numeroase raporturi de continuitate, nu numai de ruptură. 1989 nu a însemnat o reluare a dezvoltării istorice firești a acestor state după o jumătate de secol de beznă totalitară, ci o escamotare a profundelor conflicte sociale care au acompaniat implementarea și dezvoltarea regimurilor monopartinice și care sunt deosebit de prezente și în postcomunism. Numai că, așa cum se întâmplă de obicei când mizele sociale și politice sunt traduse în termeni culturali, rezultatul este nimic altceva decât o litanie obosită despre lipsa de maniere a românului, bulgarului, polonezului etc. și distanța descurajantă care îl separă de Occident. De ce e România altfel? De ce mentalitatea românească este atât de profund coruptă și viciată? De ce nu ne putem purifica și regenera moral și spiritual, în mijlocul marasmului generalizat care ne înconjoară? Cel mai bun răspuns l-a oferit Ilie Moromete: ca să se mire proștii. Proștii, în cazul de față, sunt cei incapabili să vadă dincolo de cultură. Lichele sunt cele capabile să vadă dincolo de cultură, dar care sunt conectate la acest discurs ca la o vacă bună de muls, cu ugere supradimensionate.

Golurile unor societăți descompuse, în care solidaritatea între oameni a fost stigmatizată drept ipocrizie comunistă, au fost repede umplute de ceea ce Buden numește „Dumnezeul postcomunist”, un Dumnezeu reprimat într-adevăr sub comunism, dar care acum vrea mult mai mult decât îi răpise fostele regimuri. Noua credință contestă atât comunismul ateu, cât și deriva consumeristă a capitalismului târziu deși, fără îndoială, rețelele sale sunt private și funcționează, atât în cazul ortodoxiei, cât și a neoprotestantismului, după principii capitaliste. „Dar o comunitate religioasă nu este nici produsul unei societăți în ruină, nici substitutul ei. Societatea nu se dezmembrează în comunități identitare, în acele componente din care s-a compus inițial. Nici nu se descompune de-a lungul sferelor ei separate, ci dimpotrivă, se hibridizează, ceea ce face până la urmă cu neputință o separare clară a credinței religioase de cultură, a acesteia de economie și a tuturor de politică” (p. 154). Astfel, „Dumnezeul postcomunist”, depolitizarea, privatizarea și culturalizarea își dau mână pentru a desăvârși, fie și relativ involuntar, cum este cazul creștinismului redescoperit, proiectul hegemonic occidental.
Adăugați la acest îngrijorător melanj filosofia postfundaționistă, o subspecie a postmodernismului pentru care societatea nu există ca fundament pozitiv, ci este în permanență negociată și reîntemeiată în jurul unei anumite categorii sociale care, în mod conjunctural, reușește să își impună propria ideologie – și veți înțelege ceea ce Buden numește, pe urmele lui Inke Arns, „retroutopii” – idealuri mobilizatoare a căror împlinire nu mai este proiectată în viitor, ci în trecut, sub forma unor nostalgii pentru o epocă în care solidaritatea socială măcar era afirmată, chiar dacă era deseori încălcată în practică. În niciun caz mai des ca acum, între noi fie vorba.

Iată cât de simplu este să pui problema în termenii naționalismului și a înapoierii, specifice, chipurile, Europei de Est, repetând mantra ideologică neoliberală prin care politicul și socialul sunt neutralizați pe coordonate culturale. Cartea lui Buden expune postcomunismul în întreaga sa nuditate ideologică, denunțând pretenția sa universalistă de sfârșit al istoriei, urmând a fi pe deplin realizată într-un viitor neoliberal îndepărtat și nebulos care acționează pentru est-europenii rătăciți în deșertul tranziției ca o fata Morgana. Așa că sfârșitul istoriei se amână. Iar educația pentru democrație, pentru a însemna realmente ceva, trebuie reconvertită în educație critică. Numai așa vom constrânge neoliberalismul să își arunce masca democratică și să nu mai proclame cu aroganță inseparabilitatea capitalismului de democrație, așa cum procedau pe vremuri activiștii de partid, subordonând democrația materialismului dialectic. Numai când vom înțelege istoricitatea postcomunismului ne vom putea lua politica înapoi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *