Emanuel Copilaș

marți

30

august 2016

0

COMENTARII

Teologie și filosofie: apocaliptica revoluției

Scris de , Postat în Actualitate

coperta_Taubes

Jacob Taubes, Escatologia occidentală, traducere de Maria Magdalena Anghelescu, Tact, Cluj-Napoca, 2008

Teologul și filosoful Jacob Taubes, căruia editura Tact i-a mai publicat un seminar intitulat Teologia politică a lui Pavel, respectiv Teologia după revoluția copernicană, este unul dintre cei mai incitanți și în același timp insuficient recunoscuți intelectuali ai secolului XX. E drept, a publicat puțin, iar majoritatea operelor sale sunt postume. Dar originalitatea și bogăția interpretărilor sale, precum și sesizarea substraturilor teologice ale unor filosofii iluministe și post-iluministe, capacitate care necesită o cultură enormă, devin evidente pentru oricine are curiozitatea să consulte Escatologia occidentală sau deja menționatele Teologia politică a lui Pavel și Teologia după revoluția copernicană, deocamdată singurele titluri ale lui Taubes disponibile în limba română.

Escatologia occidentală, lucrarea de doctorat a lui Taubes, prezintă evoluția intelectuală și spirituală a apocalipticii pornind de la originile sale teologice și ajungând până la filosofia marxistă. Pentru a putea exista, literatura apocaliptică, fie prezentă în nuditatea ei teologică, așa cum se întâmpla în antichitatea târzie și în evul mediu, fie deghizată în filosofia modernă radicală, are nevoie de un context social adecvat: unul al opresiunii, al disperării, al lipsei de perspectivă. Numai senzația trăirii timpurilor de pe urmă poate produce patosul escatologic, antrenând urgența și inevitabilitatea transformării revoluționare a lumii. Legătura între apocaliptica teologică și revoluția social-politică nu este însă una simplă: prima își propune distanțarea de lume, ultima schimbarea ei integrală. Apocaliptica devine însă revoluționară în măsura în care pune în contradicție lumea existentă cu lumea pe care o propune și pe care o elaborează pentru a înlocui integral lumea prezentă: „interesul principal al apocalipticii nu este să modifice structura socială a societății, ci mai degrabă să își întoarcă privirea de la lume. Dacă revoluția înseamnă numai înlocuirea unei ordini sociale existente cu alta mai bună, atunci nu există o legătură vizibilă între apocaliptică și revoluție. Dar dacă revoluția înseamnă: a opune lumii în totalitatea ei o nouă totalitate, care să se întemeieze la fel de complet, adică din temelii, pe cât de complet neagă, atunci apocaliptica este esențialmente revoluționară” (pp. 14-15). O altă caracteristică revoluționară a apocalipticii rezidă în faptul că schimbarea nu este plasată într-un viitor nebulos, ci este iminentă, fiind astfel atât ceva de domeniul viitorului, cât și, mai ales, de domeniul actualului.

Mai departe, apocaliptica și revoluția reprezintă apanajul oprimaților, al celor excluși de la decizia politică a mai marilor zilei. Zeloții evrei care au luptat cu legiunile romane în secolul I al erei noastre nu pretindeau doar eliberarea Iudeii, ci îi contestau imperiului rolul de stăpânitor al lumii; pe cale de consecință, componenta revoluționară a luptei duse de evreii antici împotriva romanilor se îmbină perfect cu ethosul apocaliptic al perioadei. Isus, atunci când caută să eludeze politicul prin disocierea între ceea ce îi aparține cezarului și ceea ce îi aparține lui Dumnezeu, este mai revoluționar decât se crede de obicei. Chiar dacă nu îndeamnă la răzvrătire directă, așa cum procedau zeloții, afirmând că răul politic nu trebuie combătut, Isus argumentează în favoarea întemeierii unei noi comunități, evreiești în primă fază, apoi universală, sustrasă de sub conducerea imperiului. Ce altceva este exilul decât o revoluție tăcută, cuplată cu certitudinea că timpul lumii este pe sfârșite, în timp ce împărăția lui Dumnezeu este mai aproape ca niciodată? „Timpul pustiei este timpul logodnei, întrucât Israel și-a urmat, ca o mireasă, mirele dumnezeiesc. Triburile lui Israel s-au retras în pustie din casa robiei, ca să-l slujească pe Dumnezeu. O nouă pribegie în pustiu îi poate aduce lui Israel libertatea, îl poate pregăti și-l poate face vrednic să redobândească pământul făgăduinței. Zeloți izolați s-au retras deseori în pustiu. Pustiul este calea de retragere de sub stăpânirea acestei lumi” (p. 69).

Telogia lui Ioachim (sec XIII), face tranziția de la evul mediu la modernitate, pregătind traseul dialecticii hegeliene și apoi al celei marxiste. Divizând timpul istoric între o epocă a tatălui (vechiul testament), una a fiului (noul testament) și epoca viitoare, de sinteză, a sfântului duh, Ioachim lansează modelul triadic al istoriei, căruia filosofia hegeliană îi este atât de îndatorată. Este făcută posibilă în acest fel gândirea istoriei ca progres, ca permanentă suprimare a ceea ce există în numele a ceea ce va urma să existe. În același timp, Hegel și Marx preiau din teologia ioachimită și din întreaga teologie, în general, ideea unor forțe impersonale, superioare omului, care se realizează independent de voința acestuia. Este vorba de „spirit”, pe de o parte, respectiv de „forțele de producție”, pe de altă parte.

Pe lângă Hegel și Marx, Taubes îl aduce în discuție și pe Kirkegaard. Dacă primii doi susțin revoluționarea umanității pe coordonate exterioare, depășirea alienării omului față de lume, Kirkegaard dorește depășirea alienării credinciosului față de creștinismul modern, revoluționarea interioară a credinciosului și asfel a întregului creștinism. De când biserica catolică a fost resorbită de imperiul roman, devenind sinonim cu acesta, flerul apocaliptic-revoluționar al creștinismului s-a estompat. Pentru a îl reanima, consideră Taubes, este nevoie ca revoluția exterioară, hegeliano-marxistă, să fie dublată de o revoluție interioară, kirkegaardiană. Alienarea este și socială și psihologică în același timp; surmontarea ei depinde de acordarea importanței cuvenite ambelor laturi.

Cu acest trio – Hegel, Marx, Kirkegaard – modernității înseși îi este indusă ideea de timp al sfârșitului, de etapă tranzitorie, ameliorabilă. Cu ajutorul lor ni se relevă „dilatarea existenței occidentale în toată anvergura ei” (p. 232). Și tot cu ajutorul lor, teologia apocaliptică este depășită și totodată conservată ca filosofie revoluționară, ca imbold permanent de a schimba lumea aparținând celor convinși că trăim perioada de sfârșit al istoriei așa cum o știm. O concluzie mai optimistă nici că se putea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *