Emanuel Copilaș

duminică

18

septembrie 2016

0

COMENTARII

Timp și revoluție

Scris de , Postat în Actualitate

constitutia-timpului-prolegomene

Antonio Negri, Constituția timpului. Prolegomene. Orologii ale capitalului și eliberare comunistă, traducere de Alex Cistelecan, Tact, Cluj-Napoca, 2012

În acest eseu de dimensiuni reduse, Antonio Negri propune o nouă filosofie politică a conceptului de timp. Este vorba despre sustragerea timpului gândit și aplicat în favoarea capitalului, timpul-măsură, timpul așa cum a fost el interpretat în tradiția occidentală idealistă, timpul ca finitudine, ca moarte, timpul empiric subordonat categoriilor spațiale și neutralizat politic – în favoarea unei interpretări materialiste. În logica burgheză, timpul este conceput ca ordine evenimențială sau ca „înveliș” care protejează și oferă măsura acestei ordini. El este explulzat astfel din lume, redus la un dispozitiv metafizic de investigare a unor succesiuni subsumate hegemoniei epistemologice a capitalului.

Problema identificată de Negri este că și tradițiile materialiste reduc timpul la o anexă a spațiului, răpindu-i posibilitatea de a deveni cu adevărat imanent, de a induce o ruptură ontologică necesară în vederea unei emancipări complete de sub tutela intelectuală a puterii. Incapacitatea materialismului de a produce o epistemologie proprie a conceptului de timp rezultă în întârzierea nepermisă a noului și în relegitimarea actualei forme a puterii hegemonice.

Potențialitatea revoluționară a timpului a fost sesizată de Marx, dar acesta nu a tratat-o în mod explicit. Mai important este faptul că, în epoca productivității, timpul devine viață, mișcare, substanță. Marx eliberează timpul de spațiul care îl subordonase până atunci. De acum încolo, timpul nu mai poate fi un „după”, ci numai un „înainte”. Timpul ca ordine a exploatării, a extragerii de plusvaloare într-un spațiu aflat într-o permanentă expansiune, timpul convențional al capitalului se transformă în timpul revoluționar al proletariatului. Timpul forței de muncă își cere spațiul reapropierii mijloacelor de producție. „Procesul se dezvoltă în direcția în care un maxim al temporalizării procesului de muncă (și a procesului de producție) conduce la maxima reapropiere a tuturor condițiilor spațiale ale existenței. Când munca a devenit mobilitate, pură și simplă mobilitate, deci când pur și simplu e timp, atunci acesta este posibilitate și actualitate a constituției lumii” (pp. 30-31). Timpul și proletariatul intră într-o simbioză revoluționară ireversibilă.

Timpul echilibru al burgheziei, reificat prin intermediul jurisprudenței ca simplă circularitate între diferite cantități monetare, ca plusvalori ordonate cu ajutorul ratei dobânzilor, se află acum față în față cu timpul antagonism al proletariatului. Timpul echilibru refuză dialectica, sau cel mult o transformă într-o dialectică negativă, pentru a deprecia pretențiile inovatoare ale timpului antagonism. Timpul ordinii, al productivității alienate sub forma profiturilor private, este amenințat de timpul disruptiv al emancipării colective. Dar pe măsură ce își urmează logica internă, timpul echilibru contribuie la constituirea proletariatului ca timp imanent revoluționar, chiar dacă, într-o primă fază, sub forma unei multiplicități de subiecți antagonici, izolați, separați de interesele lor de clasă. Productivitatea permanentă asigură subordonarea progresivă a spațiului capitalist în raport cu timpul proletar, în măsura în care timpul este interiorizat ca potențialitate și abstras din sfera exteriorității, a necesității alienate alcătuind ordinea succesiunilor proceselor capitaliste. Dar această deschidere nu mai poate fi traversată în sens invers, stabilizator. Simultaneitățile tranzacționale cedează pas cu pas locul succesiunilor dialectice.

Înaintarea nu este deloc una facilă. Capacitatea economiei politice de a resorbi inovativitatea inerentă istoriei nu este de neglijat. Deghizându-se sub forma progresului, capitalul încorporează pretențiile forțelor de producție, oferindu-le ca unic debușeu relațiile de producție. La fel procedează și cu valoarea de întrebuințare, pe care o subsumează valorii de schimb necesară circulației care instituie timpul ordine al burgheziei. Mâna invizibilă atât de dragă capitalului anulează orice progres real prin inscripționarea acestuia în rutina exploatării. Progresul devine astfel o fantezie mobilizatoare pusă în slujba circularității economiei politice, puterea urmărind să armonizeze cererea și oferta prin producerea primeia pe coordonatele exclusive ale celei din urmă.

Dar timpul revoluționar imanent își face loc cu obstinație prin spațiul ordonator capitalist, îmbrăcând mai multe forme: productivitate, subiectivitate, colectivitate, mașinărie tehnico-teleologică. În acest context, echilibrul burghez, concretizat prin valoarea supremă a păcii – interne și internaționale, pacea aflându-se deci la intersecția dintre state și piețe – se confruntă cu antagonismul proletar, a cărui raportare la ordinea existentă nu poate fi decât una belicoasă: „Războiul este realitatea raporturilor dintre proletariat și Stat, ca reprezentant exclusiv al capitalului colectiv. Doar mecanismele convenționale ce traversează întregul țesut al societății subsumării reale ar putea determina niște direcții de armistițiu. Nu despre pace putem vorbi, ci despre momente diferențiate dintr-un război civil permanent. Constituția burgheză este, atât cât e, organizare a războiului: mai bine, organizare a dezvoltării capitaliste la nivelul maxim al antagonismului – dimensiune și control al unui război civil permanent” (p. 131; subl. în orig.).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *