George Bondor

marți

5

mai 2015

0

COMENTARII

Amos Oz: cum ne vindecăm de fanatism

Scris de , Postat în Actualitate

Pe 4 mai, Amos Oz a împlinit 76 de ani. Născut la Ierusalim, dintr-o familie de evrei emigrați din Lituania și Ucraina, Oz este foarte apreciat astăzi, romanele și povestirile sale fiind traduse în numeroase limbi. Însă eseurile grupate în volumul Cum să lecuiești un fanatic ating o temă fierbinte și, din păcate, permanent actuală.

Analiza lui Oz se remarcă printr-o foarte adecvată doză de echilibru și de simț al firescului. După el, fanatismul este o constantă a vieții umane. E inutil să ne facem iluzii: numărul fanaticilor nu va scădea niciodată, și nici acțiunile lor nu vor fi mai puțin violente. Putem cel mult să ținem sub control acest fenomen.

Dar ce este, de fapt, un fanatic? Care e natura fanatismului? În esență, fanaticul crede că scopul scuză întotdeauna mijloacele, orice mijloace. Pentru el, dreptatea e mai importantă decât viața. Numai că dreptatea este, de fiecare dată, dreptatea SA. Dimpotrivă, noi, cei neatinși de acest demon al fanatismului, credem că viața e un scop în sine, fiind mai presus de multe alte valori, credințe și convingeri. Pentru fanatic, ceea ce este un rău trebuie distrus. După el, răul nu cunoaște grade: ceva este bun absolut sau rău absolut. Orice sentiment de superioritate a fost și este izvorul fanatismului. Cu toate acestea, fanaticii sunt sentimentali: ei „preferă să simtă, nu să gândească”. Mai mult, fanaticul e lipsit de imaginație. El vrea cu orice preț să-i schimbe pe toți ceilalți. Știe cel mai bine ce ar trebui să-și dorească întreaga lume. În fapt, fanaticul e mai interesat de ceilalți decât de sine însuși: „Vrea să-ți salveze sufletul, vrea să te mântuiască, vrea să te scoată din robia păcatelor, greșelilor, fumatului, credinței sau lipsei de credință. Vrea să-ți îmbunătățească alimentația sau să te vindece de năravul băuturii ori al votării cu cine nu trebuie”. Grija fanaticului pentru ceilalți e ușor de înțeles: acesta nu are un sine.

În secolul XX, fanatismul s-a manifestat în două mari direcții: pe de o parte regimurile totalitare, șovinismul și fundamentalismul religios, pe de alta idolatrizarea universală a unor staruri precum Madonna ori Maradona (desigur că în locul lor au venit Lady Gaga și Messi, dar fenomenul e același).

Fanatismul se ascunde peste tot, chiar și în gesturile obișnuite, aparent calme și chiar civilizate. Poate că fiecare dintre noi este câteodată fanatic. Iată cuvintele pline de tâlc ale autorului: “Îi știu prea bine pe dușmanii fumatului, care te-ar arde de viu dacă ai aprinde o țigară în preajma lor! Îi știu prea bine pe vegetarienii care te-ar mânca de viu pentru că mănânci carne!”

Cum poate fi lecuit un fanatic? Terapiile extreme nu sunt eficiente în acest caz. Nici un mare chirurg nu ar putea extirpa tumora fanatismului. Pentru a lecui un fanatic e necesară o terapie moderată. De aceea, Amos Oz acționează asemenea unui doctor de țară. Există câteva aptitudini care, odată exersate, pot contribui la vindecarea de fanatism. Înainte de toate, o injecție cu imaginație îi poate da fanaticului de gândit. Apoi, simțul umorului este și el un bun medicament, și mai ales capacitatea de a râde de tine însuți. Umorul te face să devii relativist și să te vezi așa cum ar putea să te vadă ceilalți. Totodată, ar trebui exersată capacitatea de a ne imagina în locul celorlalți. Și nu în ultimul rând, terapia poate reuși numai dacă devenim apți de a trăi situații în care se poate întâmpla orice. Altfel spus, exercițiul în sfera posibilului ne împiedică să credem că există un singur drum corect. Așa cum arată autorul, trebuie să ne imaginăm omul asemenea unei peninsule: pe jumătate legat de continent (adică de familie, prieteni, cultură, limbă, țară, popor și altele asemenea), dar și pe jumătate liber să fie lăsat în pace pentru a privi oceanul.

O excelentă aplicație a acestei mici rețete o constituie încercarea de a găsi o soluție a conflictului israeliano-palestinian. Amos Oz a trăit acest conflict de mic copil, la Ierusalim, locul unde în anii ‘40 toți se credeau profeți, mântuitori, Mesia, locul unde, scrie autorul, „toți răcnesc și nimeni nu ascultă”. Analiza e pur pragmatică: acest conflict nu este un război religios, ci un conflict teritorial. Al cui este pământul? Doar că ambele tabere au dreptate. Fanatismul lor se naște tocmai din faptul că ambele pun dreptatea mai presus de viață. Palestinienii sunt acolo pentru că Palestina este unica lor patrie, iar evreii israelieni sunt acolo pentru că nu au altă patrie pe lume. În fond, arată Oz, situațiile lor seamănă: evreii au fost izgoniți din Europa, iar palestinienii au fost și ei izgoniți mai întâi din Palestina, iar apoi din toate țările arabe în care au ajuns. Soluția nu poate fi decât pacea, compromisul pragmatic, adică împărțirea echitabilă, realistă a infimului teritoriu. Doar gardurile îi pot împiedica să se mai omoare între ei, nicidecum iubirea față de semeni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *