George Bondor

miercuri

8

martie 2017

0

COMENTARII

Despre femei, feminitate şi imaginarul masculin

Scris de , Postat în Exclusiv

sarut

Percepţia realităţii este dependentă de ceea ce credem despre ea. Imaginile şi fantasmele, reprezentările şi convingerile se amestecă total cu lucrurile, intrând în fibra lor. Suntem ceea ce ne imaginăm că suntem. Femeia nu scapă, nici ea, de acest mecanism universal al imaginarului omenesc şi, mai ales, al celui masculin. Ceea ce este femeia, la un moment sau altul al istoriei, este în totală dependenţă de modul în care ne-o reprezentăm, de ceea ce credem despre ea. Nu întâmplător, pictorii şi poeţii şi-o imaginează ca simbol al frumuseţii. În mentalul colectiv al omenirii, rostul ei este acela de a iubi şi de a fi iubită. Iubirea şi frumuseţea se încrucişează adesea în cultura occidentală. În fapt, iubirea este pusă în relaţie teoretică cu frumosul odată cu Platon, iar toată cultura de după el preia şi duce mai departe această idee.

Însă istoria nu consemnează numai figurile feminine care se încadrează în tiparul frumuseţii şi al iubirii. Şi nici măcar pe acestea nu le ilustrează în manieră univocă. Fiecare femeie din istorie e mult mai complexă decât pare la prima vedere. Cu sau fără voia sa, stârneşte pasiuni şi războaie, intră în relaţii de putere şi în intrigi de tot felul, manipulează şi chiar ucide fără remuşcări. Un istoric francez din generaţia tânără, Philippe Delorme, a scris în 2005 o frumoasă carte despre marile figuri feminine din istorie. Împărătese, regine, prinţese şi poveştile lor scandaloase apare în 2011 şi în româneşte, la Editura Humanitas, în traducerea Irinei Nicolae. Autorul investighează figurile feminine atipice, controversate, ba chiar scandaloase: de la Clitemnestra, Cleopatra şi Teodora la Margaret a Marii Britanii, fără a le uita pe Lucrezia Borgia, Ecaterina a II-a a Rusiei, Isabela a II-a a Spaniei sau Marie Bonaparte.

Istoricul francez este fascinat nu doar de adevărul istoric, reconstruit cu atenţie după sursele istorice serioase, ci şi de miturile transmise despre aceste figuri. Cel mai adesea cele două – adevărul şi mitul – nici nu pot fi departajate cu mare uşurinţă. Despre aceste împărătese, regine ori prinţese ştim câte ceva de la contemporanii lor, istorici sau oameni de litere, ale căror informaţii sunt deja impregnate de opinia generală sau de impresiile subiective. Normele sociale ale epocilor trecute le acordau femeilor un rol secundar. Ele trebuiau să-şi petreacă vieţile în umbra soţilor lor, depinzând de aceştia. Ceea ce era permis pentru bărbaţi era de neimaginat în cazul femeilor. Orice abatere de la norma sociala – una pătrunsă de misoginism – era, desigur, incriminată. Iată cum îşi prezintă autorul ideea directoare: „Se ştie că muza Clio, care în mitologia greacă stăpâneşte tot ceea ce ţine de trecut, aparţine sexului frumos. Cu toate acestea, nu e mai puţin adevărat că Istoria a fost scrisă cel mai adesea de bărbaţi. Siguri de superioritatea lor şi înfiorător de misogini, astfel de bărbaţi le-au înfierat pe multe suverane şi prinţese. Când guvernau cu hotărâre, erau considerate crude şi neîndurătoare. Când se foloseau de farmecele lor pentru a-şi seduce adversarii şi a-i aduce de partea lor, se spunea că sunt imorale până la pierzanie. Acele trăsături pe care mai toţi cronicarii le considerau a fi virtuţi pentru monarhii de sex bărbătesc – curajul fizic, îndrăzneala, inflexibilitatea, vigoarea erotică – erau stigmatizate atunci când le caracterizau pe regine, ca aducătoare de ruşine şi dezordine, nedemne de adevărata «feminitate»”.

Există cazuri în care astfel de femei, ieşite din tiparul epocii lor, au jucat un rol mai important decât soţii sau protectorii lor, conducând din umbră întregi imperii sau regate. Dorinţa lor de putere a fost însă mereu zugrăvită în culori negative. Puterea trebuia să rămână apanajul bărbaţilor. Fără să încerce o imposibilă reabilitare a acestor figuri feminine, autorul se întreabă dacă ele au fost mereu chiar atât de vinovate pe cât le-au prezentat contemporanii lor. Nu cumva Clitemnestra, acest simbol al perfidiei feminine, aşa cum o descrie Odiseea, este de fapt victima unui blestem ce nu putea fi desfăcut? Sau Cleopatra, descrisă de Plutarh ori de Flavius Iosif ca o mare seducătoare, ba chiar o vrăjitoare, nu este ea, cel puţin la început, un simplu obiect? Amantă, aliată sau ostatică a lui Cezar? – se întreabă autorul. Iar Teodora, iniţial un „monstru de neruşinare”, devenită un simbol al cruzimii după ce ajunge împărăteasă, nu este ea oare în acelaşi timp demnă de laudă pentru curajul şi generozitatea ei?

Ar trebui deci să regândim ideile primite de-a gata despre femeile puternice şi crude, idei învăţate din istoriile „oficiale”, care au fost însă mereu scrise de bărbaţi. Omul este un „laborator de monştri”, scria undeva istoricul Lucian Boia. Celălalt este rodul imaginaţiei noastre nelimitate. De aceea, el ne apare adesea sub cele mai hidoase chipuri. Oare l-am putea însă descoperi aşa cum este el, dincolo de toate prejudecăţile noastre? Cum este el, dincolo de închipuirea noastră? Femeia, în orice caz, ar merita să fie descoperită.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *