Ce este „fuga”? Trebuie să pornim de la o evidenţă: „se fuge” dintr-un „loc” către altul. Avem de-a face, aşadar, cu o geografie simbolică. Fenomenul fugii presupune situarea „spaţială” a omului în lume. Desigur că nu e vorba doar despre spaţii şi locuri fizice, despre simple părţi ale lumii. Mai degrabă este în joc felul în care cautăm sensul situării noastre în lume. Mişcarea dintr-un „loc” în altul este, de fapt, o mişcare existenţială, iar la limită ea poate fi chiar o mutaţie radicală a omului. Nu izvorăşte dintr-un simplu capriciu, nici nu este o atitudine teoretică. Nu derivă nici din lectura unei bibliografii obligatorii. „Fuga” se originează într-un sentiment al precarităţii, acela în care individul simte că nu e la „locul” potrivit şi se hotărăşte să ia măsuri reparatorii. Când e sinonimă dorului de întoarcere acasă, nostalgiei, ne aflăm doar aparent într-o situație fericită. Căci de multe ori nu mai știm drumul către „acasă”, iar uitarea e definitivă. Dar cea  mai plină de tragism e situația în care știm precis unde este „acasă”, având amintirea vie a paradisului în care ne-am aflat, știind foarte exact chiar și modul în care l-am trăit, dar întoarcerea nu mai e posibilă.