George Bondor

joi

15

octombrie 2015

0

COMENTARII

Durerea în filosofie. Din nou despre Nietzsche

Scris de , Postat în Actualitate

Friedrich_Nietzsche_by_lieandletdie

„Câtă neîncredere, atâta filosofie.” (Fr. Nietzsche, Știința voioasă, V, § 346)

Nietzsche ne trezește pasiunea îndoielii. Ne putem totuși întreba dacă nu cumva suspiciunea este simptomul unei maladii, semnul unei voințe slabe sau, în orice caz, al unui sentiment colorat negativ. Căci îndoiala se naște din durere (Antichristul, § 51; Voința de putere, § 232). Motivul nu e greu de înțeles. Numai durerea cotrobăie prin hățișurile memoriei, întorcându-se asupra trecutului și căutând motivele. Dimpotrivă, plăcerea își este suficientă sieși. De aceea, ea nu ne mai provoacă să privim înapoi (Genealogia moralei, II).

Cu toate acestea, tocmai pentru că vânează motivele, adică originile, durerea poate fi începutul unei forțe active, arată Nietzsche tot la începutul celei de-a doua disertații din Genealogia moralei. Exact din acest motiv durerea este începutul filosofiei, pe care gânditorul german o identifică exercițiului genealogic. Dimpotrivă, am putea spune, plăcerea este anti-filosofică.

Filosofia începe mereu prin identificarea unei proaste ordini a lumii și a eului, prin postularea unei defecțiuni de principiu, a unei maladii, străduindu-se apoi – precum e cazul lui Socrate, în percutanta interpretare pe care i-o face Nietzsche – să ne facă părtași la acea durere și la un anumit diagnostic, pentru a ne convinge, într-un final, să acceptăm tratamentul prescris. În accepția ei nietzcheeană, genealogia (filosofia ca atare) nu este o reflecție abstractă, ci o armă de luptă. Filosoful este nu doar un spectator dezinteresat, un „bun dansator” care privește senin măștile care se preumblă pe scena lumii și a istoriei, ci și un luptător, parte din angrenajul de putere al lumii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *