George Bondor

joi

9

aprilie 2015

0

COMENTARII

În atelierul lui Cioran

Scris de , Postat în Actualitate

În perioada petrecută ca bursier la Paris, între 1940 şi 1944, Emil Cioran scrie ultimele sale pagini în limba română. Despărţirea de cultura română şi apropierea de cea franceză sunt marcate prin două proiecte, la care lucrează îndeosebi în 1941: Îndreptarul pătimaş şi Despre Franţa. Dacă prima parte a Îndreptarului pătimaş apare la Editura Humanitas în 1991, cuprinzând 70 de fragmente transcrise şi predate editurii chiar de Cioran, în 2011 este publicată şi partea a doua a manuscrisului, descoperită abia după moartea filosofului. Ambele texte sunt repudiate de filosof. Când predă editurii manuscrisul apărut în 1991, Cioran se simte străin de ceea ce scria la începutul anilor 40. De altfel, prin anii 60 scrie pe prima pagină: „ilizibil”. În 1963 explică pe larg în Caiete motivele pentru care se dezice de acest text. Cazul manuscrisului Despre Franţa este similar. Pe prima filă adaugă mai târziu: „Consideraţiuni false / Consideraţiuni eronate / Totul trebuie refăcut sub un alt punct de vedere. / Fructul unei melancolii insuficient gândită”. Iar pe a doua pagină apare nota: „Colecţie de exagerări bolnăvicioase”. Pentru cititorul de azi e pasionant să poată pătrunde în atelierul lui Cioran, aşa cum arată el în perioada lui de maximă frământare interioară. Cu atât mai mult cu cât aflăm de aici şi motivele pentru care s-a hotărât să adopte limba franceză, deşi în acea epocă încă ştia mult mai bine germana.

În a doua parte a Îndreptarului pătimaş găsim reflecţii tăioase despre România şi despre români. Unele dintre temele din Schimbarea la faţă a României se repetă, dar se întrevede totodată apropierea rupturii definitive. Cioran descrie fatalismul şi nenorocul metafizic al românilor, invocând doina şi dorul: „Atâta-i doina şi dorul: spaima de act. Teama că s-ar putea întâmpla ceva şi că am fi prezenţi… Sunt prea mulţi nori între noi şi cer.” Boala poporului român ar fi cea mai grea: aceea de a fi neîncheiaţi, mereu pe drum, pribegind către un ţel neştiut, ba chiar indefinit: „Un dor lipsit de infinit, infinit totuşi prin nedesăvârşire. Atâta-i pozitiv în noi: am transformat nenorocul în farmec. Am dat sens de viaţă negaţiei. Ne complăcem în urgisire. În ea numai vom fi creatori. (…) Afară de nenoroc, totul e virtual la noi.”

În aceeaşi perioadă a lucidităţii şi a deciziei, Cioran scrie şi Despre Franţa, manuscris publicat tot în 2011. Radiografia este la fel de necruţătoare. Înainte de toate, cultura franceză ar fi una acosmică, valorile ei fiind rupte de pământ. Excesiv de raţională, ea e lipsită de simţul profunzimilor şi al misterului. Marele ei avantaj este acela că s-a desfăşurat regulat, fără salturi, aşa cum a fost cazul culturilor slavă şi germană. Cultura franceză excelează în măsură şi ordine, fiind lipsită de sentimentul fatalităţii şi al posibilului. Tocmai de aceea francezii sunt foarte preocupaţi de expresie, de stil. Peste orice profunzime sufletească ei aşază o poleială stilistică. În locul unui adevăr prost formulat, francezii preferă un neadevăr bine spus. De altfel, singurul moment când au ieşit cu adevărat în lume a fost acela când Napoleon, venind totuşi de pe o insulă, i-a purtat în atâtea bătălii, dând un conţinut imperialist vanităţii francezilor. Numai că sensul acestei expansiuni este tot unul livresc: „ei s-au bătut ca să aibă ce povesti”. Francezul se teme de incertitudine. Nu e predispus să se piardă în excese, ratând astfel latura tragică a vieţii. Franţa este patria jocului, a aparenţelor, a neseriozităţii săltăreţe. Doar că toate acestea au devenit pur şi simplu frivole. De la francezii cruciadelor s-a ajuns la bucătărie şi cafenea. Pe noi însă diagnosticul lui Cioran nu ne consolează cu nimic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *