George Bondor

miercuri

15

aprilie 2015

0

COMENTARII

Ion Vianu: educaţie şi luciditate medicală

Scris de , Postat în Actualitate

Cu prilejul zilei de naştere a lui Ion Vianu, transcriu aici conţinutul unei emisiuni TV despre o excelentă carte a sa, pe care am comentat-o la postul TeleM, în urmă cu câţiva ani. La mulţi ani, Ion Vianu!

În anul 2010, Editura Polirom publică volumul Amor intellectualis: Romanul unei educaţii, de Ion Vianu, carte premiată de USR şi de revistele Observator cultural şi România literară. Fiul marelui estetician şi istoric literar Tudor Vianu, autorul a studiat medicina, profesând în România până în 1977, când s-a stabilit definitiv în Elveţia. Din poziţia de medic, a protestat împotriva felului în care regimul comunist al lui Ceauşescu îi interna pe disidenţii politici în spitalele de psihiatrie. Cu alte cuvinte, regimul ceauşist folosea psihiatria ca o armă de luptă împotriva opozanţilor săi. După ce pleacă din ţară, Ion Vianu este membru activ al disidenţei culturale din exil. În textele sale, în intervenţiile la congrese şi în emisiunile de radio a atras mereu atenţia asupra practicilor inumane ale regimului comunist din România.

Avem de-a face cu o carte de amintiri, plină totodată de reflecţii asupra evenimentelor trăite. Sunt câteva registre tematice de maxim interes. Mai întâi, cartea surprinde anii de formare ai lui Ion Vianu. Dacă în educaţia sa intelectuală figura tatălui e omniprezentă, în educaţia afectivă mama joacă un rol hotărâtor, cu toate că şi ea este extrem de raţională. Reflecţiile psihologice sunt pătrunzătoare. De pildă, autorul povesteşte cum a descoperit, în copilărie, moartea şi suferinţa celorlalţi. Aflăm astfel cum anume înţelege un copil ce înseamnă a muri. Apoi, îşi aminteşte felul în care a descoperit ce este devotamentul faţă de cineva cu totul străin. Episodul invocat este boala tatălui său. Fragilitatea vieţii, incertitudinile acesteia – sunt şi ele conştientizate destul de devreme, oricât am crede noi că un copil încă e ferit de astfel de idei. Totodată, descoperă sentimentul remuşcării, cu prilejul unui episod care îl întristează peste măsură pe tatăl său: anume, când copilul îi strică acestuia stiloul cu care lucra. Nu în ultimul rând, în situaţii cu totul particulare, copilul ia cunoştinţă de complexitatea şi diversitatea lumii, dar şi de sentimentul iubirii.

Al doilea registru tematic, extrem de important şi pentru istoria literaturii, face referire la tatăl autorului, Tudor Vianu. Aflăm că acesta era discret în a-şi exprima sentimentele, cu excepţia morţii premature a unui membru al familiei. Pasionat de lumea veche şi de Kant, deci de latura apolinică a culturii, Tudor Vianu vorbea despre voluptatea gândirii, ca despre o beţie uşoară ce apare atunci când simţi funcţionarea minţii tale. În comparaţie cu strămoşii săi, Tudor Vianu îi apare fiului ca un mutant, întrucât nu e străbătut de dorul de ducă, aşa cum fuseseră înaintaşii săi. El se refugiază însă în cultură şi în scris, asumându-şi rolul unui model paideic. Asta şi este de fapt, în jurul său roind mereu discipoli, înconjuraţi de atenţia maestrului, dar trataţi şi cu o anumită asprime. Tudor Vianu refuză exilul, preferând să-şi facă datoria aici, în România. Însă după instalarea regimului comunist acest fapt îi provoacă şi o serie de tensiuni interioare: cum să trăieşti libertatea gândirii într-o ţară unde libertatea e îngrădită şi cum să-ţi faci în continuare datoria în absenţa libertăţii. Este povestit episodul întoarcerii în Academie a lui Tudor Vianu, în 1955, după ce fusese dat afară de regimul comunist. Cedând astfel, devenind un oficial al regimului, cărturarul percepe şi faptul că relaţia sa cu discipolii se modifică: deşi îi poate ajuta acum mai mult ca înainte, simte că aceştia nu îl mai privesc ca unul de-al lor, fapt care îi provoacă destulă mâhnire.

Al treilea registru pe care volumul îl deschide este descrierea pe care Ion Vianu o face epocii şi mediului în care s-a format. Aflăm lucruri interesante despre apropiaţii familiei Vianu şi despre oamenii de cultură importanţi ai epocii. Personajele care se perindă în acest „roman al unei educaţii” sunt Edgar Papu, Nicolae Balotă, Ion Barbu, George Enescu şi ultimele sale concerte la Bucureşti, Lucian Blaga, Constantin Noica – este reprodusă o scrisoare a acestuia către Tudor Vianu, scrisă pe vremea când filosoful avea domiciliu obligatoriu la Cîmpulung.

Alt registru care atrage atenţia este cel al reflecţiilor autorului, la fel de interesante ca mărturiile despre tatăl său şi despre epocă. Ion Vianu vede pur şi simplu înăuntrul personajelor, pătrunzând totodată în măruntaiele profesiei sale şi ale epocii. Simţul observaţiei îşi are probabil sursa în formaţia sa de medic psihiatru. De altfel, pasajele despre medicină sunt de-a dreptul fascinante. Medicul, arată Ion Vianu, trebuie să fie înzestrat cu bun simţ clinic, dar şi cu cinism medical. Profesia aceasta angajează o veritabilă putere de tip medical, pe care autorul o discuta prin analogie cu voinţa de putere, despre care vorbea Nietzsche. Nu în ultimul rând, sunt remarcabile şi reflecţiile autorului despre societatea comunistă şi despre nostalgia faţă de o lume normală, trăită dureros în acea epocă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *