George Bondor

vineri

3

aprilie 2015

0

COMENTARII

Monstrul cititor

Scris de , Postat în Actualitate

La ce este bun cititul? Aceasta este întrebarea pe care o ridică romanul scriitorului portughez Rui Zink, Cititorul din peşteră. Un copil sărac, ajuns hoţ de buzunare, are norocul să descopere cartea şi lectura. În această poveste fantastică, rolul profesorului este jucat de un monstru canibal, Anibalector. Autorul trimite aici, desigur, la numele lui Hannibal Lecter, personajul romanelor lui Thomas Harris, pe care cu toţii îl avem în minte aşa cum a fost întruchipat de Anthony Hopkins. Anibalector înseamnă „animalul cititor”, considerat un monstru de către contemporanii săi, care au pierdut rostul lecturii. Monstrul îl iniţiază pe copil în arta lecturii şi, ca orice iniţiere, aceasta nu e deloc uşoară. Copilul este obligat să citească anumite cărţi, alese cu grijă, pentru a le discuta apoi cu monstrul, iar de lucrul acesta depinde chiar viaţa sa. Totul se petrece ca în O mie şi una de nopţi, unde Şeherezada trebuia să-i spună sultanului câte o poveste în fiecare noapte, lăsând însă totul în suspans pentru noaptea următoare, tot pentru a-şi salva viaţa. Cu timpul, copilului începe să-i placă lectura, iar când îl eliberează pe monstru, devenit captiv în cele de urmă, este condamnat să devina scriitor. „E mai rau decât închisoarea pe viaţă!”, spune el. Mai mult, este obligat să le vorbească despre cărţi unor elevi închişi, şi ei, în cuştile lor.

Romanul este un excelent prilej pentru o meditaţie asupra lecturii. Aceasta „este o întâlnire între două voci: a noastră şi a cărţii”. Dar cum are loc întâlnirea? Este ea lină, lipsită de asperităţi? Sau, dimpotrivă, provoacă veritabile revoluţii interioare, modificându-l pe curajosul care se apropie de carte? „Un cititor trebuie să se menţină neutru faţă de cartea pe care o citeşte, întrebi tu? Eu n-aş fi atât de radical. De ce s-ar cădea ca eu să încetez a fi eu numai pentru că-l aud pe altul cum gândeşte? Şi cum aş putea eu să încetez a fi eu, chiar dacă aş vrea? Să se fi inventat oare deja chirurgia plastică pentru spirit? Totuşi, e adevărat că cititorul trebuie să ştie să încerce a vorbi limba cărţii. A vorbi limba cărţii şi a se abandona în voia melodiei ei, a se lăsa dus de curent, în loc să-şi risipească forţele vâslind contra mareei. Nu zic că trebuie să ne supunem, dar trebuie să devenim disponibili. Cartea, prin faptul că este scrisă, a făcut deja un pas mare către noi: e un dar. Acum ne revine nouă să mulţumim pentru amabilitate şi să facem un pas către carte”.

Ceea ce pare a fi un act de ospitalitate în faţa cărţii devine, în alt context, o veritabilă vânătoare. În definitiv, „o carte e o casă cu multe uşi”. Cheia poate fi uneori ascunsă. Cititorul trebuie sa devină atunci un veritabil prădător: uneori să atace imediat, alteori să plece şi să se întoarcă a doua zi. În sfârşit, există şi situaţia fericită când cartea şi cititorul se potrivesc deplin: „la fel ca în dragoste, lectura e o întâlnire între două persoane imperfecte care se pot completa la perfecţie”.

Concluzia romanului poate părea una sceptică. Aparent, cititul nu serveşte la nimic. „Fiecare le ştie pe-ale lui”. Dar, adaugă autorul, „lucrurile cele mai importante în viaţă sunt cele care nu servesc la nimic”. Fiecare rămâne cu ale lui, doar ca lectura îl face să le ştie mai bine şi să le ştie altfel.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *