George Bondor

miercuri

29

aprilie 2015

0

COMENTARII

Uzuri şi abuzuri ale mâniei în societăţile democratice

Scris de , Postat în Actualitate

„Lumea veche a cunoscut sclavii şi servii – ei erau vectorii conştiinţei nefericite a timpului lor. Vremurile moderne au inventat perdantul. Acest personaj, pe care-l întâlnim la jumătatea drumului dintre exploataţii de ieri şi inutilii de azi şi de mâine, este figura neînţeleasă din jocurile de putere ale democraţiilor.” (Peter Sloterdijk, Mânie şi timp. Eseu politico-psihologic).

Democraţiile au încercat mereu să ne convingă să acceptăm competiţia, să o trecem în fibra noastră intimă, asumând-o ca definiţie a naturii umane. Astfel, liniştea n-ar putea rezulta decât prin realizarea unui echilibru în interiorul acestui vast agon al forţelor. Maniera în care Nietzsche decriptează aceste momente rămâne un model de neocolit pentru a înţelege fenomenul puterii. Un moment al mişcării neîntrerupte, al poziţionării în raport cu ceilalţi, al calculului rece conduce şi la momente de calm provizoriu, de armonie conjuncturală, ruptă însă imediat de noi strategii, izvorâte din dorinţa – mereu renăscută – de a domina, de a câştiga şi de a trăi sentimentul puterii.

Exerciţiul prin care Sloterdijk identifică mecanismele profunde, politico-psihologice, aflate la rădăcinile exerciţiului democratic nu poate avea decât consecinţe benefice. Cum este gestionată mânia în societăţile democratice? Ce facem cu acest instinct primitiv, aflat la originea celor mai multe acte ale omului, un instinct care îşi caută continuu motive pentru a se descărca? Ce supape îi punem la dispoziţie pentru a-i împiedica explozia incontrolabilă?

Putem înţelege mai bine din ce motive perdanţii zilei de azi adesea nu se mulţumesc să se repoziţioneze, pentru a câştiga în viitor măcar una din competiţiile în care sunt angrenaţi, ci se răzvrătesc chiar împotriva regulilor jocului. Din perspectiva sistemului şi a celor care îl regizează, unica soluţie este de a-i ajuta în aşa fel încât să nu piardă chiar toate competiţiile.

Uneori se întâmplă însă altfel. Pascal Bruckner arăta undeva că democraţiile prezintă riscul de a dezvolta în om sentimentul delăsării, motiv pentru care au permanent nevoie de un opozant. După „sfârşitul istoriei”, odată cu încheierea războiului rece (Fukuyama), democraţiile liberale s-au confruntat cu acest sentiment, descoperind însă mereu opozanţi care să le ofere prilejul de a-şi regăsi forţa vitală. Poate că răzvrătiţii zilei sunt uneori arătaţi în piaţa publică tocmai pentru ca sistemul să se autoconserve.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *