Leonard Relea

luni

11

septembrie 2017

2

COMENTARII

20 de ani de când l-am cunoscut pe botezătorul lui Steinhardt: părintele Mina Dobzeu

Scris de , Postat în Exclusiv

părintele călugar mina dobzeu
Sâmbătă, 9 septembrie 2017

Septembrie 1997 – septembrie 2017. S-au împlinit 20 de ani de când l-am cunoscut și am scris despre părintele călugăr Mina Dobzeu, de la Huși. Aflasem despre el pur și simplu întâmplător, dintr-o corespondență banală cu un amic din micul oraș vasluian. Undeva într-un post-scriptum, acesta îmi spunea că fusese la o întâlnire cu părintele Mina Dobzeu. L-am întrebat în misiva următoare dacă e vorba de acel Mina Dobzeu despre care povestește Steinhardt, monahul de la Rohia, în ”Jurnalul fericirii” (Editura Dacia, 1991), și dacă îmi poate aranja o întâlnire. Ceea ce urmează e un rezumat al unei povești adevărate.

Era în 1997, la câțiva ani după ce citisem pe nerăsuflate volumul lui Nicolae Steinhardt. Lucram atunci pentru Evenimentul zilei și pentru săptămânalul Expres Magazin, publicații ale aceluiași trust de presă. Doar cei de la săptămânal au fost interesați de subiect, așa că într-o dimineață a primelor zile de septembrie intram pe poarta Episcopiei Hușilor, împreună cu amicul meu, căutându-l pe părintele călugăr Mina Dobzeu . L-am găsit în fața chiliei, privind la florile care colorau aleea de o parte și de alta. La cei aproape 76 de ani, bătrânul monah stătea drept și nu avea nevoie de toiag. Ne-a invitat în chilie. Micul univers mirosind a busuioc și mir, cu icoane care ne priveau cu blândețe și câteva rafturi încărcate cu cărți, păstra răcoarea dimineții de august. Părintele Mina Dobzeu s-a așezat la masă poftindu-ne și pe noi. Mai întâi l-am rugat să mă lase să fac vreo două fotografii și apoi să-mi spună povestea lui.

Povestea acelui 15 martie 1960 când l-a botezat pe Steinhardt.

Cu ochelarii ușor lăsați pe vârful nasului, părintele și-a început povestea evocând mai întâi anii copilăriei în Basarabia natală, într-o familie cu 7 copii. Apoi, la 14 ani a intrat la Mănăstirea Hîncu, unde a stat 3 ani, după care a plecat la Mănăstirea Căldărușani, ucenicind în sculptură bisericească. Anii de război i-a petrecut în uniforma armatei române după care s-a întors la dragostea dintâi: viața mănăstirească.

Primul contact cu sistemul opresiv l-a avut în 1948, în timp ce se afla la Schitul Brădicești (Vaslui).

”Din cauză că autoritățile vremii scoseseră din studiul școlar religia, am confecționat mai multe afișe anunțând pe Antihrist în învățăturile comuniste care pustiesc biserica, conștiința, care au scos icoana lui Iisus și au pus în loc tabloul lui Stalin”.

 

Monahul povestea cu privirea pierdută spre geam, ca și cum ar fi revăzut pe fereastră frânturi din filmul acelor zile. E greu de povestit cu amănunte ororile sistemului penitenciar.

 

”Am fost arestat și condamnat la 8 luni și o zi. În schimb am stat 11 luni închis la Galați. După ce am ieșit, eram lipsit de drepturile civile și aveam domiciliu obligatoriu la schit. Timp de cinci luni m-am prezentat de doua ori pe lună la Securitatea din Huși pentru a face prezență”.

Această primă experiență cu sistemul represiv bolșevic din România nu l-a descurajat. Și-a continuat studiile la Mănăstirea Neamț și la Facultatea de Teologie Ortodoxă.

În 1959 a fost exmatriculat, când era în anul al II-lea, pentru că protestase împotriva decretului 410 prin care erau desființate mănăstirile. Scrisese și distribuise 13 scrisori prin care denunța Antihristul comunist. A fost ridicat de securiștii de la Iași și transportat la București, la sediul Securității de pe strada Uranus. În urma procesului a fost condamnat la 7 ani de temniță.

”În plină noapte și cu ochii legați, în dubă, suntem transportați la închisoarea Jilava. După înjurături și lovituri au urmat dezechiparea și percheziția amănunțită. Apoi am fost condus la o celulă, cu picioarele goale prin zăpadă, numai în izmene. La un moment dat, pe un culoar întunecos și strâmt, gardianul a deschis o ușă și m-a băgat înăuntru. La început mi s-a părut că celula era goală. Apoi, între rândurile de paturi suprapuse pe patru etaje, am observat o făptură umană, îmbrăcată în haine vărgate, care s-a bucurat că nu va mai fi singură. În zilele următoare, celula s-a umplut, încât trebuia să stăm câte doi în pat”.

În această celulă de la Jilava îl va cunoaște, câteva zile mai târziu, pe Nicu Steinhardt, un evreu simpatic, cult, din grupul Noica, care ajunsese acolo  pentru că refuzase să depună mărturie împotriva prietenilor săi. Acesta fusese ridicat pe 31 decembrie 1959.

”Într-o noapte, între deținuții cei intrați l-am observat pe unul care rămăsese fără pat. I-am făcut un semn și i-am spus «Urcați-vă aici, la mine!» Persoana respectivă, necunoscută, s-a bucurat că-i dă cineva atenție și-l primește pe patul său să se odihnească. Mi-a mulțumit. «Mii de mulțumiri, cu multă afecțiune, zise dumnealui!» După ce ne-am cunoscut mai bine, s-a creat între noi o bună prietenie și am putut să-l cunosc după nume: era domnul Nicolae Steinhardt, un om respectuos și cu bune maniere. Făcea parte din grupul de scriitori din București cunoscut sub numele de «grupul lui Noica». Și într-o bună zi, Nicolae Steinhardt mi-a spus ca vrea să se boteze. «Vreau să mor creștin. Aici sunt condiții grele. Nu pot rezista mult. Sufăr de tuberculoză»”.

De comun acord au stabilit data de 15 martie pentru săvârșirea tainei Botezului. Ca naș a fost ales Emanoil Vidrașcu, fost șef de cabinet al lui Antonescu, cel care a dus la tipărit celebrul ordin ”Soldați, vă ordon treceți Prutul”!

Cu palmele împreunate, părintele Mina își amintește cu precizie acea zi, după aproape 40 de ani distanță.

”Am așteptat clipa potrivită când deținuții din cameră au fost scoși la plimbare. Nicolae Steinhardt, sub pretextul că este bolnav, a rămas în celulă. La întoarcere, eu m-am întors primul. Am luat un ibric cu apă, pregătit din vreme și prin turnare i-am administrat botezul cu formula «Se botează robul lui Dumnezeu, Nicolae, în numele Tatălui, Amin, și al Fiului, Amin, și al Sfântului Duh, Amin». Apoi am cântat în surdină «Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat». I-am spus, apoi, ca după ce avea să iasă din închisoare să meargă la părintele Teodorescu, la Biserica Sf. Ecaterina, de la Institutul Teologic din București, pentru a primi mirungerea”.

La această taină a botezului au participat și doi preoți greco-catolici, momentul fiind numit de Steinhardt drept un botez ecumenic.

 

Iată cum își amintește Steinhardt acest moment.

 

Nicolae Steinhardt”Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta și un  «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-și scoate mantaua, dă buzna la singura căniță din cameră – e o căniță roșie, cu smalțul sărit, năclăită și respingătoare – și o umple cu apă viermănoasă, proaspăt adusă în «rezervorul» purtat de el și de  un alt deținut. Vin la patul meu și cei doi preoți greco-catolici și nașul. (…)

Doi dintre deținuți, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. (…) La repezeală – dar cu acea iscusință preoțească unde iuțeala nu stânjenește dicția deslușită -, părintele Mina rostește cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap și pe umeri tot conținutul ibricului (cănița e un fel de ibric bont) și mă botează în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul șterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă și din duh rapid.

Trecem apoi, oarecum liniștiți, oarecum ușurați (…), la patul unuia dintre preoții greco-catolici: e lângă tinetă și balie (au coborât cu toții de la cucurigu), și acolo recit Crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduința de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. (…)

Cine a fost creștinat de mic copil, nu are de unde să știe și nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. (…) Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. (…) Botezul e o descoperire”. (Jurnalul fericirii, Editura Dacia, 1991, pg. 82, 83, 84)

 

Cinci ani de detenție

 

Timp de cinci ani, cât  durat detenția, părintele Mina Dobzeu a făcut numeroase slujbe pentru cei încarcerați alături de el, a oficiat prohoade și chiar slujbe pentru deținuții care mureau în celule. Atât cât a putut i-a ajutat pe cei bolnavi și i-a îmbărbătat pe cei deprimați.

La un moment dat, la Gherla, a fost introdus într-o celulă cu generali care luptaseră sub Antonescu. Aceștia aveau deja 18 ani de pușcărie. După ce s-au spovedit, în toți a renăscut speranța că vor muri în propriile case. Dar cine știe câți dintre ei au mai prins eliberarea din 1964 – 1965? Tot l-a Gherla a stat împreună cu pastorul evanghelic Richard Wurmbrand (autorul cărții ”Cu Dumnezeu în subterană”).

Mai târziu, în colonia de muncă din Delta Dunării, părintele Mina Dobzeu își amintește cu emoție că a făcut rost de două kilograme de struguri, din care a făcut vin pentru împărtășanie.

După ce a ieșit din închisoare a primit o parohie în Ardeal, fostă greco-catolică, unde a slujit 5 ani atât pentru ortodocși cât și pentru greco-catolici. Apoi, în 1969 a fost chemat la Huși unde împreună cu alți doi călugări a reorganizat mănăstirea, reușind între timp să-și termine și studiile întrerupte în urmă cu 10 ani.

Cu Steinhardt s-a mai revăzut la Gherla, în 1964, după care în anii 70 acesta i-a făcut o vizită la Huși. Ar fi vrut să rămână acolo, dar nu s-a putut. Până la urmă, episcopul Teofil de la Cluj l-a trimis la mănăstirea Rohia. Prin voința lui Dumnezeu, cei doi s-au revăzut cu două zile înainte ca monahul de la Rohia să plece spre o lume mai bună (29 martie 1989 – n.a.).

”El voia să meargă la doctor – îmi povestește părintele Mina – deoarece era foarte bolnav, fiind suferind de inimă și de tuberculoză intestinală. I-am spus să-mi facă și mie rost de un bilet, deoarece doream să merg și eu. Era la sfârșitul lui martie 1989. A doua zi am mers la Baia Mare. Fiecare am fost cazați la câte o gazdă. După puțin timp am primit un telefon de la părinetele Nicolae, care dorea să ne vedem în acea seară, deoarece se simțea foarte rău. În seara respectivă, când ne-am văzut, mi-a spus: «Tare mă chinuie gândurile că Dumnezeu nu m-a iertat de păcatele din tinerețe». Eu i-am explicat că aceste gânduri sunt șoapta celui rău, care dacă nu ne mai poate ispiti, ne terorizează cu amintirile. Nu trebuie să-și mai facă griji, deoarece prin botez i-au fost iertate . Eu am plecat a doua zi la București. El a murit în ziua următoare. Din păcate nu am putut participa la înmormântarea sa. Dar după un an am luat parte la înființarea Fundației Nicolae Steinhardt. Consider că Dumnezeu l-a ales pe el și l-a sfințit prin botez, prin mine, un umil slujitor, care a întins o mână asupra lui, din partea Bisericii Ortodoxe, pentru ca el să întindă o mână către intelectualii din categoria cărora făcea parte și să le vestească pe Hristos”.

 

Lupta părintelui Mina Dobzeu cu autoritățile comuniste nu s-a oprit după eliberarea din pușcărie. Între anii 1986 – 1988 a scris șapte scrisori adresate lui Nicolae Ceaușescu, protestând împotriva nedreptăților la care era supus poporul. Scrisorile erau semnate de ”Un grup de intelectuali din București”. Din acest motiv securiștii nu și-au dat seama de unde provin.

”Comuniștii spuneau că supranaturalul nu este posibil. Eu le-am scris și am demonstrat contrariu. M-am referit a cazul de la Mănăstirea Neamț, unde prin 1986, în luna mai, o bucată de pavaj s-a ridicat pe o înălțime de 30 de centimetri. La început toți au crezut că pe dedesubt trece vreo conductă. Apoi, făcând săpături au descoperit niște oseminte pe care le-au dus  în biserică, la loc de cinste. Temându-se de amploarea pe care o luase pelerinajul la acele oseminte, securiștii i-au constrâns pe călugări să le camufleze. Starețul le-a dus într-o cameră secretă, iar publicului i se spunea că sunt depuse în osuar. Deci, iată supranaturalul. Iar morala sfinților este reversibilă. Deși osemintele respective sunt atribuite unui sfânt necunoscut, eu cred că aparțin primului mitropolit al Moldovei, Iosif Mușat, care a trăit în timpul lui Alexandru cel Bun. Asta o susțin fără nici o îndoială”.

Și probabil că mi-ar mai fi povestit multe, dar trecuseră două ore, iar afară așteptau câțiva creștini ca să intre la părintele, pentru un sfat înțelept. Nu voiam să abuzez de timpul său. În timp ce pășeam peste prag o ultimă întrebare îmi stăruia în minte. Pe aleea străjuită de flori, l-am întrebat pe părintele Mina Dobzeu dacă el crede că este posibilă o unificare a celor două biserici: Ortodoxă și Catolică. Atunci, monahul și-a scos ochelarii și m-a rugat să-i pun eu pe nas, întrebându-mă dacă văd două lentile. Și atunci am înțeles. Cele două biserici surori sunt parte a unui întreg și ne fac să vedem viața și adevărurile teologice, în ansamblu, mult mai clar. Una fără alta, fiecare biserică ar fi poate mai săracă.

Am plecat din Huși, în acel început de septembrie, acum 20 de ani, cu sentimentul că timp de două ore am fost mai aproape de Nicolae Steinhardt, pe care îl cunoscusem doar din paginile Jurnalului fericirii.

În urmă, părintele Mina Dobzeu a rămas cu o mână ridicată, dându-mi o binecuvântare și ca semn de revedere.

*****

Au trecut 20 de ani și nu l-am mai revăzut. Anul acesta, pe 5 noiembrie, va împlini 96 de ani, dacă mai apucă.

Mi-a rămas ca amintire doar fotografia, publicată în ziar, în care ascult povestea botezului unui evreu de la închisoarea Jilava. Un evreu care va deveni călugăr ortodox și unul dintre cei mai importanți eseiști ai literaturii române.

Citiți și: Lazăr Șăineanu, evreul care a zidit dicționarul limbii române

Later edit

Părintele Mina Dobzeu a plecat din această lume, joi 7 iunie 2018.

2 Comments

  1. Maria Liciu
  2. Mihaela

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *