Leonard Relea

luni

4

iulie 2016

5

COMENTARII

Americanul din Roman – Born on the Fourth of July

Scris de , Postat în Amintiri despre oameni

certificat nastere iulian hariton
Luni, 4 iulie 2016

Americanul din Roman, … ”Born on the Fourth of July ”. Nu este vorba de filmul din 1989 cu Tom Cruise.

Scriu acest text pentru că e 4 iulie. E ziua de naștere a unui om pe care l-am cunoscut, atâta cât poți cunoaște pe cineva în câteva ore în care îți spune pe scurt câteva flash-uri din viața sa. Apoi, este Ziua Independenței SUA. Am făcut aceste precizări pentru că există o legătură între cele două evenimente.

Era în luna aprilie 1998 când l-am cunoscut pe bătrânul Iulian Hariton din Roman. I se spunea Americanul . Așa i s-a spus dintotdeauna. Unii nici nu știau de ce avea acest supranume. Pentru că nu era o poreclă. Porecla este ironică, ori pentru Iulian Hariton apelativul de Americanul era pe jumătate adevărat. Nu mai știu nimic de el. Avea atunci aproape 80 de ani și, iată, că au mai trecut vreo 18 între timp.

Am scris la vremea respectivă, pe scurt, povestea lui pentru cotidianul Evenimentul Zilei (EvZ). Povestea singurului american din Roman. Voi relua aici textul de atunci, ușor schimbat pe ici, pe colo, pentru a-l aduce oarecum în actualitate.

*****

Americanul din Roman, Iulian HaritonPovestea lui Iulian Hariton începe cu doi români bucovineni plecaţi în Statele Unite ale Americii la sfîrşitul secolului trecut. Dacă nu s-ar fi întors după 20 de ani la patria mamă, n-am fi avut ocazia să-l cunoaştem pe Iulian Hariton. În acelaşi timp, nici el n-ar mai fi fost un biet pensionar, cu o pensie de 280.000 de lei (la acea vreme), care îşi leagănă nepoţii pe genunchi, ci putea fi un cetăţean al celui mai puternic stat din lume.

 

Americanul din Roman, la el acasă

 

Pe o străduţă, Panaite Donici, ce şerpuia printre blocuri, am ajuns la numărul 4, unde se află o casă. Aproape te şi miri cum de a rezistat planului socialist de urbanizare. Bat în poartă şi imediat îşi fac apariţia doi dulăi care mîrîie ameninţător. Apoi – o bătrînică, scundă, căreia îi povestesc ce m-a purtat la această adresă. După ce alungă cîinii, mă pofteşte înăuntru. Aici l-am cunoscut pe bătrînul Hariton. În jurul său roiau trei nepoţele, uitându-se curioase la aparatul meu foto şi la reportofon. Deşi mă aşteptam să găsesc un bătrîn gîrbovit şi slab, sînt surprins să descopăr un bărbat bine făcut, care îmi strînge mîna cu putere şi mă pofteşte să iau loc. Mă priveşte şi este emoţionat. Îi spun ce vînt mă aducea în bătătura casei sale.  Și-a scos ochelarii, apoi și-a şters o lacrimă cu palma dreaptă. Amintirile îl făceau să lăcrimeze. Într-un final, după ce și-a înghițit nodul din coșul pieptului, a răsuflat adânc și a început să povestească, adunând din praful memoriei crâmpeie de viață, zile și nopți, bucurii și necazuri ascunse prin sertarele trecutului.

„Părinţii mei erau români din Bucovina, satul Bănila, judeţul Storojineţ. În 1899, tata şi cu mama s-au hotărît să plece în America. Acolo s-au stabilit în cartierul Brooklin, din New York. Tata a lucrat ca mecanic auto la o firmă constructoare de maşini. Muncea 10 ore pe zi, timp de 6 zile, iar duminica – pînă la ora 12.00. Eu m-am născut în 1919. Iaca, vă arăt și actul meu de naștere.”

Imediat îmi arată un certificat de naştere, înregistrat la Biserica „St. Mary”, de pe strada 14, din New York. Deşi este vechi şi peticit, pe certificat se pot citi cu uşurinţă numele americanizat al părinţilor, numele preotului care a oficiat botezul şi numele naşilor.

„Eu eram al treilea copil. Fratele meu mai mare se născuse în Bucovina, dar sora era şi ea născută în America. După vreo doi ani, tata a aflat că Bucovina se întorsese la România. Aşa s-a hotărît să revină şi el în ţară. După 22 de ani de muncă ne-am întors cu un automobil Ford Mustang şi cu un camion de cinci tone. Cred că era singurul de acest gen din ţară la acea vreme”.

Întoarsă în țară, familia Hariton a luat-o de la capăt cu întemeierea unei gospodării. Au muncit ca toți oamenii gospodari, reușind în scurt timp să aibă o viață fără lipsuri.

 

Americanul din armata română

Anii au trecut și s-a apropiat momentul celui de al doilea Război Mondial. Un moment de răscruce, un moment care a schimbat destine. Destine ale oamenilor și destine ale țărilor.

În 1940, Iulian Hariton a fost înrolat în Armata Română. A nimerit la Regimentul 8 Vînători, din Cernăuţi. Îşi aminteşte cu groază ororile războiului. În luptele de la Odesa a fost rănit grav în patru locuri la mîna stîngă. Dar a luptat, fără să se gîndească la răni. Apoi a fost transferat la un spital din Bucureşti. După două săptămîni s-a întors pe front. Au urmat lupte grele împotriva ruşilor, pe linia frontului de la Mirosloveşti, Oglinzi, Grumăzeşti, din judeţul Neamţ, după care a fost mutat al Focşani. După 23 august 1944 a fost luat prizonier la Iteşti, judeţul Bacău. După ce a trecut Prutul, în Basarabia, pentru a fi dus în lagăr, Iulian Hariton a reuşit, într-o noapte, să se ascundă într-o căpiţă cu paie. Astfel a evadat de sub escortă şi a scăpat de moarte. Din cauza prigoanei duse împotriva soldaţilor din Armata Română, Iulian Hariton a plecat al Bucureşti, prezentîndu-se la o garnizoană, unde a fost din nou înrolat şi trimis pe front în Ungaria. În luptele de aici a căzut iarăşi rănit şi a fost lăsat la vatră.
În 1948, nişte veri ai săi din America i-au trimis un paşaport şi dolari pentru a pleca în State. Din nefericire, regimul comunist instaurat nu i-a dat decît paşaportul, iar în locul dolarilor i-au dat lei şi nu i-au permis să plece. Din acel moment, viaţa lui Iulian Hariton a fost mereu supravegheată de securiști.

 

Bătut mișelește de Securitate

Întorcîndu-se de la Bacău, în Gara Roman, securiştii l-au luat în primire. Cu pistolul la spate, Hariton a fost dus la sediul Securităţii. Timp de un an şi jumătate n-a mai ieşit de acolo. Doar pentru faptul că avea rude în străinătate a fost ţinut în cătuşe şi bătut cu bestialitate.

„Mă aşezau cu burta pe o banchetă din beton şi mă băteau la spate pînă se rupea carnea de pe mine. Nu mi-au făcut dosar şi nici nu-mi spuneau pentru ce mă bat.”

Cu lacrimi în ochi, bătrînul îmi arată urmele de cătuşe care i s-au imprimat pe braţe. El nu poate înţelege nici acum de ce a fost asuprit într-un asemenea hal. Cînd a ieşit din puşcărie avea numai 47 de kilograme. După aceea, a mai fost chemat un timp la Securitate pentru a povesti despre ce a făcut tatăl său în America, ce a făcut el pe front şi dacă mai are legături cu rudele de peste ocean. În 1988 l-au vizitat doi veri. Unul dintre ei fusese colonel aviator în armata americană. Securiştii nu i-au dat voie să-l primească în casă peste noapte. După această vizită au urmat alte anchete. De această dată i se reproşa că ascultă posturile de radio Vocea Americii şi Europa Liberă. De altfel, anchetatorul său, un maior Albu, care conducea ancheta, l-a pus să asculte o casetă pe care îl înregistraseră. Apoi, un tip de peste 100 de kilograme l-a bătut mişeleşte. Amintindu-şi cu durere aceste momente, Iulian Hariton îmi spunea printre lacrimi:

„Ce-am făcut eu de m-au bătut? Mi-am vărsat sîngele pentru această ţară. M-a lovit de pereţi pînă mi-a ieşit sîngele pe nas şi urechi. De atunci am probleme și cu rinichii”.

Americanul a rămas sub supravegherea securității până în 1989. Poate și ceva timp după aceea. Se mai întâlnea pe stradă cu foștii anchetatori care îi zâmbeau ironic. N-a căutat niciodată să se răzbune. Ce folos ar mai fi avut?

Avea însă un vis care nu știu dacă i s-a mai îndeplinit.

Născut chiar pe 4 iulie, de Ziua Naţională a SUA, Iulian Hariton spera să mai ajungă să atingă o dată pămîntul unde a văzut lumina zilei. Îşi dorea să mai respire aerul care i-a umplut plămînii la naştere. De la Ambasada SUA i s-a spus că, dacă poate dovedi că s-a născut peste ocean este considerat cetăţean american. Din păcate, dovezile lui nu au fost suficiente.

Bătrînul îşi amintea cum pe vremea regimului lui Ceauşescu pentru că toţi îi spuneau Americanul, la un moment dat, într-o anchetă, un colonel l-a întrebat ce ţară iubeşte mai mult?

„Atunci eu am stat şi m-am gîndit că ei vor să-mi întindă o cursă. Aşa că le-am spus: iubesc America pentru că acolo am văzut prima dată soarele şi iubesc România pentru că mi-am dat sîngele pentru ea pe front. Atunci ei au considerat că am fost sincer şi n-au mai spus nimic”.

Continuînd tradiţia familiei, Iulian Hariton a muncit ca şofer de salvare, ca taximetrist şi ca şofer de autobuz. La 58 de ani s-a pensionat pe caz de boală. Pasiunea sa pentru mecanica auto nu s-a stins. Și la cei 79 de ani bătrînul încă mai meşterea la două automobile pe care le avea în curte sau îşi ajuta prietenii. Deşi nu credea că va mai ajunge în SUA, și-ar fi dorit ca măcar pe paşaportul său să scrie „cetăţean american”.

*****

Aşa ar fi trăit, câte zile mai avea, împăcat cu gîndul că ţara unde s-a născut nu l-a abandonat.

Citiți și Muzeul Vasile Conta care nu a fost deschis niciodată

5 Comments

  1. Iuliana Hariton
  2. Iuliana Hariton
    • Leonard Relea
  3. Iuliana Hariton

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *