Leonard Relea

luni

11

iulie 2016

1

COMENTARII

Aurel Luca: Teatrul Ludic va pleca odată cu mine

Scris de , Postat în Exclusiv

Teatrul Ludic , Aurel Luca

Luni, 11 iulie 2016

Să vorbești despre Teatrul studențesc Ludic de la Casa de Cultură a Studenților din Iași este un demers complicat pentru că nu știi când vei pune punct întrebărilor, dialogului. Chiar și atunci când crezi că ai pus punct, tot vor rămâne zeci sau poate sute de răspunsuri care își așteaptă întrebările.

În câteva repere tehnice, despre Teatrul Ludic din Iași se poate spune că în 2018 va împlini 40 de ani de la înființare. Între timp, pe acolo au trecut câteva sute de studenți pasionați de teatru care au lăsat în memoria scândurii scenei și a vieții studențești zeci de piese și montaje artistice unicat. În 1993 a devenit primul teatrul din România membru cotizant al Asociației Mondiale de Teatru Amator. În toată această perioadă, în vitrina de onoare s-au adunat aproape 500 de premii câștigate la festivaluri naționale și internaționale.  Ludicii au dat spectacole în peste 45 de țări de pe aproape toate continentele. Dar acestea sunt doar niște cifre. Spiritul Ludic nu se poate simți decât în studioul de la etajul al II-lea al Casei de Cultură a Studenților din Iași.

Omul care a pornit motorul acestui proiect, din pasiune și care a ajuns dincolo de orice imaginație, este Aurel Luca. Un elev din Bacău, îndrăgostit de cărți și de teatru, ajuns licean la Iași și apoi student la filosofie.

Să-l lăsăm, așadar, pe regizorul Aurel Luca să ne prezinte acest fenomen numit Ludic.

”Teatrul Studențesc LUDIC, este un fenomen unic, singular în peisajul teatrului tânăr din România, o adevărată instituție, care funcționează pe contractul moral al pasiunii sufletului, a patimii și patimă înseamnă sânge, înseamnă prietenie sinceră, curată.

„LUDICUL” e copilul meu, dar și o stare de spirit, de curiozitate și necunoscut, o stare de joc, de iubită, de amantă și aventură, de liniște și multă tăcere !!.

Teatrul „LUDIC”, este portretul meu în care îmi văd, propriile mele chipuri, îmi privesc viață mea cu începutul și sfârșitul ei… și al lui…. Alături de această creație a mea, îmi trăiesc viața în boema studențească oscilatorie și dramatică plină de virtuți și de vicii, dar ea ne alimentează și este animatorul sufletesc al reușitelor.

Anagramat, cuvântul LUDIC, se poate citi LUCID, fapt ce m-a făcut să nu fac din regie o meserie, o profesie, ci să rămână o veșnică pasiune, un adevăr generos… în teatru minciuna se vede imediat !

(…)

O biografie, care a explodat, imediat după primele zile ale Revoluției, când fiind printre primii artiști ajunși în Franța am fost primiți cu urarea…”în sfârșit soarele românesc a venit și în Franta…”. Am intrat prin performanță, imediat în lumea teatrului mondial, am început să fim căutați și invitați de jurii Internaționale, în anul 1993 am devenit prima trupă oficială, asociată și cotizantă la Asociația Internațională de Teatru Amator.” (Aurel Luca – pe site-ul ludic.wordpress.com)

 

Licean la mate-fizică

 

Cum a ajuns elevul Aurel Luca de la Bacău la Iași?

 

Am venit in 1970 de la Bacău la Iași și în clasa a X-a am intrat la Liceul Mihai Eminescu, la o clasă de matematică-fizică. Culmea. Dar a fost un an liniștit pentru mine, probabil pentru că eram încă în acea stare de adaptare. Abia în clasa a XI-a am devenit alt personaj. Îmi amintesc că era directoare o doamnă Nastase, venită de la Negruzzi. Ei bine, această profesoară când a venit la Eminescu a spus: ”O să fac o clasă de băieți, așa cum era la Negruzzi, ca să vadă și liceul acesta ce înseamnă performanța!”.  Am intrat atunci 36 de băieți și am terminat doar 14. A fost o clasă care, pot să spun acuma, a ratat tot liceul. Erau acolo tipi inteligenți, dar preocupările lor erau altele decât școala. Unii au terminat la seral, mai târziu, alții nu.

 

Spuneați într-un interviu că făceați teatru în timpul liceului. Unde ați făcut teatru?

 

Când am ajuns în Iași am aflat că exista o nou înființată Școală populară de artă, care avea secția regie-teatru. Era o instituție foarte puternică și deschisă spre valoare. Acolo am făcut doi ani cu Valeriu Burlacu, Adica Popa… deci, actori mari, mari de tot. Acolo am jucat în mai multe spectacole și îmi amintesc în special de piesa ”Proprietate condamnată”  de Tennesse Williams. Jucam alături de o colegă, Camelia Donici, și eram deja în 1977 când cutremurul din 4 martie ne-a prins pe scena de la Casa Armatei. În liceu, în schimb, am montat câteva secvențe din spectacole cu Eminescu și Veronica,  pentru că era în tradiția școlii.

 

Erați privit altfel pentru că aveați această pasiune pentru teatru? Ce spuneau colegii?

 

Eram un om aparte, dar în alt sens decât cel la care se gândesc toți. Era mereu întrebarea ”Ce ai să te faci după ce termini școala?”. Cei mai mulți spuneau ingineri, medici și așa mai departe. Doar eu păream un caraghios pentru că spuneam că am să fac teatru. Era o distracție teribilă printre colegi când spuneam asta, ba chiar eram arătat cu degetul.

 

În tot acest context, e interesant de aflat cum ajunge absolventul de mate-fizică Aurel Luca, la Facultatea de Filosofie? De ce nu la filologie sau la IATC?

 

În 1972, când am terminat liceul, am vrut să fac regie-film. Am plecat la București. M-am înscris pentru admitere la Facultatea de regie-film unde erau doar trei locuri. Majoritatea candidaților erau oameni maturi, cu experiență, care lucrau deja la Buftea. Timp de 3-4 nopți s-au vizionat filme pentru examen. Știu că ploua în ziua în care am intrat în examen, ceea ce îmi dădea o stare foarte pozitivă. Șefă de comisie era Elisabeta Bostan. Chiar au început să râdă când au văzut un tânăr care abia teminase liceul că s-a prezentat la un examen de o asemenea maturitate. Trebuia să ai cunoștințe solide despre tehnica de film.

Spre surprinderea tuturor am mers foarte bine la toate problele până am ajuns la proba finală. Atunci mi-au spus să mă uit în spate unde erau tot felul de elemente de decor. Mi-au spus să privesc un tablou mic, cu o bătrânică în fața unei căsuțe ce îmi amintea de bordeienii din Sadoveanu, pentru că m-am gâmdit imediat la subiect. Întrebarea a fost: ”Din ce parte cade lumina în tablou?” Eu am spus că din dreapta. Trebuie să recunosc că am riscat. Atunci m-a luat Vitanidis de după gât, m-a dus la tablou și mi-a spus ca tabloul nu are lumină pentru că lumina cade perpendicular. Asta a fost proba la care am picat.

Totuși, pe atunci, în 1972, exista posibilitatea să faci cursuri postuniversitare de regie-film dacă faci o facultate umanistă. De aceea a apărut pentru mine ideea de a urma filosofia. Așa că m-am întors la Iași și am intrat la Filosofie printr-un concurs foarte dur, pe doar 12 locuri. Și nu era vorba doar de examenele în ce privește cunoștințele, la care trebuia să iau 10, ci era și o selecție dură a dosarelor, trebuia să provii dintr-o familie cu ”origini sănătoase”.

În fine, am intrat și în primul an am înființat prima trupă de teatru din universitate, trupa Ethos, care timp de 4 ani a făcut performanță participând la festivalurile studențești.

 

Primii ani de Ludic

 

Cum ați ajuns la Casa de Cultură a Studenților? Nu cred că ați bătut la ușa CCS și ați spus ”Eu sunt Aurel Luca și vreau să fac teatru!” 

 

Între timp s-au cam pus ochii pe mine. M-a chemat directorul de atunci al Casei Studenților, domnul Ion Chiriac, Bădia cum i se spunea, și mi-a zis: ”Domnule, dumneata cum termini, vii la Casa de Cultură a Studenților. Dai concurs și te angajăm.” Văzuse spectacole montate de mine și îi plăcuseră mult.

A urmat, apoi, repartiția, care era obligatorie. Am fost repartizat la un liceu mare din Turnu Măgurele, unde existau clase cu profil de filosofie. Am stat câteva luni, după care am fost chemat la Iași, prin ordin de la minister, că altfel nu puteai să obții transferul. Eu dădusem deja concurs aici și din martie trebuia să încep activitatea.

 

Practic, directorul Chiriac a fost omul providențial, ”acel om” despre care spuneați cîndva că are nevoie fiecare pentru a reuși în viață.

 

Desigur, atât pentru mine cât și pentru o parte dintre colegii mei pe care i-a angajat. El a fost omul care a creat o generație care, iată, acuma se apropie de pensie. Este foarte important să te găsească un asemenea om. Orice actor mare din lumea asta are o poveste care începe cam așa: ”Am avut noroc că m-am întâlnit cu… ” . Pe vremea aceea era destul de complicat să obții anumite posturi pentru că nu era doar un simplu concurs, ci erau și o serie întreagă de elemente care țineau de biografia ta, de de parinți, soție și așa mai departe.

 

Ați fost angajat la CCS. Cum și-a început activitatea tânărul regizor Aurel Luca?

 

Aurel Luca, Teatrul LudicEra în 1978 când am fost angajat la Casa Studenților și imediat am înființat teatrul ”Vorba”. Mi s-a părut mie un titlu mai provocator, mai direct…. Am activat vreo două luni. Apoi am fost chemat la Centrul Cultural de Partid. Mi s-a explicat că ”vorba” e un cuvânt de origine slavă foarte periculos și dacă în câteva ore nu schimb titulatura voi fi dat afară din sistem. Fiind de formație filosof, m-am gândit imediat la un cuvânt latin și așa a apărut acest preafericit Teatru Ludic. Este un pleonasm Teatrul Ludic pentru că dacă cineva întreabă de definiția teatrului nu poate spune decât ”teatrul este ludic”. Sau, altfel spus ludicul este inima teatrului.

Din momentul acela nu m-au mai putut opri. Aveam o pasiune foarte puternică și puteam face orice jertfă pentru teatru. Dar nu mi-am putut închipui vreodată că se va ajunge la asemenea performanțe.

 

Cum au fost primele zile și luni ale Ludic-ului?

 

Am început cu studenți de la Facultatea de Construcții. Noi ne numeam ”instructori cu probleme de…” și fiecare avea câteva facultăți de care răspundea. Într-o seară m-am trezit cu o grupă mare de studenți, trimiși de o profesoară de desen. Așa am început, cu o grupă foarte veselă, tineri cu tipoligii interesante. Cu ei am montat un spectacol foarte mare. Pe atunci se lucra numai la Sala Mare deoarece sala Ludic nu exista. Ceea ce se vede acuma am creat cu studenții care au trecut pe aici. La început era doar o sală mare cu parchet pe jos. Nimic altceva.

Primul spectacol mare pe care l-am montat se numea ”Noapte de război la Muzeul Prado” pe texte ale poetului spaniol Rafael Alberti. Era vorba de o noapte de război în care coboară personaje din tablourile lui Goya, personajele acelea grotești. Un spectacol cu o puternică încărcătură emoțională care s-a jucat mult timp la Sala Mare.

Am urmat apoi un parcurs firesc. Eram cunoscuți și eram căutați. Au început să vină la preselecții studenți de la Universitatea Cuza, din zona umanistă în special.

Pe lângă asta, fiecare facultate era obligată să aibă formații artistice, pentru că se întâlneau în concurs la Festivalul Gaudeamus. Era nu doar un concurs între trupele studențești ci și între facultăți. Îmi amintesc cum cei de la Mecanică veneau în frunte cu decanul. Și erau vreo 4000 de studenți. Veneau, cântând, din Tudor până aici. E greu de imaginat acuma.

 

Sub zodia securității

 

Se știe că anii 80 au fost marcați de o presiune ideologică dură. Cum s-a simțit presiunea ideologică în zona manifestărilor culturale studențești. Există voci care susțin că cerberii partidului erau mai îngăduitori. E adevărat? Cum s-a simțit la Teatrul Ludic?

 

În primii doi-trei ani nu am simțit presiunea pentru că am încercat să-mi păstrez un echilibru. Am mers pe o mică autocenzură pentru că fiecare spectacol prezentat ca premieră era vizionat mai întâi de comitetul de partid. Venea o comisie de la județ care putea să NU ne dea voie să prezentăm spectacolul. Ni s-a întâmplat și treaba asta pentru că ei dădeau BT (bun de tipar – n.r.) pentru afișe. E adevărat că ceea ce prezentam la spectacolul pentru comisia de la partid era una, iar când plecam în țară cu spectacolele – era alta.

 

Care era atmosfera la Teatrul Ludic în acei ani?

 

La Ludic era o atmosfera boemă studențească. Totdeauna s-a repetat până noaptea târziu, s-a cântat, noi n-am ținut cont, neapărat, de ce se va întâmpla. Cântam chiar și cântece care erau interzise, cum ar fi ”Treceți batalioane române Carpații” sau „Cântă cucul…”

În cele din urmă au început să apară probleme. Și la nivel local, și la nivel național. De exemplu în 1986, la Craiova, am jucat un spectacol pe texte de Octavian Paler intitulat ”Dialog despre prudență și iubire” pe care juriul din sală mi-a cerut să-l opresc, altfel eram amenințat că voi fi dat afară de la Casa de Cultură a Studenților. Ce se întâmplase? Cu câteva zile înainte Paler își aruncase carnetul de partid așa că devenise un scriitor interzis de regimul comunist. N-am vrut să opresc spectacolul. L-am dus până la un moment în care Nicu Ochiană, jucând rolul unui vrăjitor, și-a dat foc la palme de la flacăra unei lumânări și a ieșit din scenă în aplauzele publicului. Am încheiat atunci când am simțit eu că trebuie să încheiem.

Ei bine, spre norocul nostru cazul a șocat și a fost prezentat în presa din străinătate cu titluri de genul ”Teatrul Ludic, cenzurat pe scenă” etc. Imediat au început să apară invitații din străinătate. Din acest motiv nu ne-au mai făcut nimic. Dar îmi amintesc că ani de zile am completat tot felul de formulare ca să putem merge cu spectacolele peste hotare, dar nu am primit aprobări. Această stare s-a menținut, evident, până în 1990 când am fost primii din România care am mers la un festival internațional în Franța. Atunci, în presa franceză s-a scris așa: ”Soarele românesc a ajuns în Franța”. De altfel, aventurile prin care am trecut atunci vor apărea în cartea pe care o pregătesc pentru aniversarea a 40 de ani de Ludic.

Mai era un spectacol ”Paiele și măgarii”  pe care atunci cînd îl jucam în alte județe cei de acolo spuneau că așa ceva nu se poate. Mai era un spectacol pe versurile lui Dinescu, un alt poet interzis în acei ani.

Am avut și un spectacol oprit total, dupa un text al lui Ion Băeșu, în care juca Doina Olinici personajul principal. Apoi s-au întâmplat mai multe evenimente, după care studenții au început să fie chemați la rectorat și amenințați că vor fi dați afară. Din acest motiv au fost studențí care s-au retras. Unii dintre ei trebuiau să dea săptămânal declarații. Nu era ușor. Veneau la mine și mă întrebau: ”Domnul Luca, ce să fac?” Le spuneam să dea declarații normale. De altfel, ei îmi spuneau că, de fapt eu eram cel urmărit. Și eu eram chemat săptămânal la rectorat ca să mă întâlnesc cu un locotenent Luca. Culmea, îl chema ca pe mine. Am mers de fiecare dată, dar niciodată nu m-am întâlmit cu persoana respectivă. Mi se spunea de la secretariat: ”Mda… nu vine astăzi. Lasați aici hârtiile.”

La un moment dat, unul dintre colegi, la o manifestare la Casa de Cultură a Studenților mi-a arătat o doamnă și mi-a zis: ”Uite, doamna în alb e locotenentul Luca”. Nu știu nici acuma cine era. Am primit și amenințări directe de la oameni pe care îi cunoșteam și care prin funcția pe care o aveau era imposibil să nu facă parte din acest aparat al securității. Cert este că în 1989 Teatrul Ludic nu mai avea multe zile de trăit.

 

Se pare ca momentul decembrie 1989 a venit la timp.

 

Da…. după 1989 Ludic-ul a început să primească invitații din străinătate. După cum spuneam, am fost prima trupă de teatru românească plecată la un festival peste hotare. Țin minte că am plecat vreo 25 – 26 de oameni cu pașapoarte diplomatice.

Era exact în zilele de 13 – 14 iunie 1990, și eu umblam prin București să obțin vizele. Trecem printre mineri și am avut mare noroc pentru că n-am pățit nimic. Nu știu cum am scăpat. Am mers printre ei, în sens opus, în jur de doi kilometri și jumătate. În jurul meu loveau pe oricine avea barbă sau plete. Culmea este că eu eram îmbrăcat în negru și aveam părul lung. Când am sunat la poarta Ministerului de Externe, cineva dinăuntru mi-a zis că nu poate să iasă din cauza situației de afară. Până la urmă ne-am văzut la o intrare la metrou și mi-a dat pașapoartele. Sunt povești multe care vor apărea într-o viitoare carte, după cum am mai spus.

 

”Nu lucrez cu amatori, ci cu ne-profesioniști”

Teatrul Ludic

Lucrați de aproape 40 de ani cu oameni pasionați de teatru, cu amatori. E greu de lucrat cu oameni îndrăgostiți de teatru care nu sunt actori profesioniști?

 

Eu nu le-aș spune amatori, ci ne-profesioniști. Amator înseamnă iubitor, ori iubitor de teatru este și actorul profesionist.

Mie mi se pare că-i mai ușor să lucrez cu ne-profesioniștii. Până în 1990 au venit oameni foarte talentați, puternici, cu o pregătire intelectuală solidă. După 1989 s-a deschis Facultatea de Teatru de la Iași și au plecat de la Ludic Daniel Busuioc, Irina Mititelu, Cristian Gheorghiu și alții. A fost cea mai buna generație pe care au avut-o acolo. O generație de academie.

Din păcate acuma facultatea este total neperformantă. Dar, din momentul acela, cei pasionați de teatru s-au îndreptat către facultatea de profil. Dar, n-a exista an ca doi-trei de la Ludic să nu intre la teatru. Foarte mulți au ales Târgu Mureș, București, Cluj și au făcut performanță nu la Iași, ci în altă parte. Cum e, de exemplu, Cristina Flutur care a luat Marele Premiu la Cannes pentru cea mai bună actriță, cu filmul ”După dealuri…” de Cristian Mungiu. Bine, pot să ofer foarte multe nume ale celor care au trecut pe la Ludic și au continuat să facă performanță.

 

Poate fi un avantaj pentru un tânăr să termine o facultate de teatru?

 

Eu în ultimii ani am început să-i sfătuiesc să nu mai urmeze teatrul pentru că în fiecare an termină aproape 3000 de absolvenți. Asta înseamnă 3000 de noi actori. Pentru că s-au înființat secții de teatru cam în fiecare județ, unde vine un actor o dată la două săptămâni. Pe de altă parte, teatrele nu mai fac angajări. De aceea nu pot recomanda la nimeni așa ceva. Decât, dacă termini o altă facultate și vrei să te joci și de-a teatrul. Din aceștia 3000 doar 3-4 reușesc pentru că s-au întâlnit cu Dumnezeu. Le-a pus Dumnezeu mâna în cap. Restul, deși foarte talentați, nu se descurcă.

 

Pentru că ați lucrat cu tineri înainte și după 1989, credeți că se observă diferențe majore între generația anilor 80 și generația anilor 90 ori 2000?

 

Sunt diferențe absolut majore. Au trecut pe aici numeroase generații. Mai ales după 90 au venit studenți care și-au dorit să facă teatru dar aveau un grad de incultură extraordinar. Veneau studenți de la Filosofie sau Filologie care n-au auzit niciodată de Eugen Ionescu, de exemplu. Spuneau: ”Am venit la preselecție să recit Eminescu.” Reușeau să spună un catren după care nu mai știau nimic. Au fost și câțiva foarte bine pregătiți, puțini, dar în general vin oameni cu o incultură majoră. De la o generație la alta, venind spre acești ani, surprizele neplăcute sunt din ce în ce mai mari. E o reflecție a societății noastre, în final, o societate crudă, violentă. Sunt lucruri inimaginabile, pentru că violența în artă a devenit o manieră artistică, a devenit un obiectiv estetic, din păcate.

 

Cam câți tineri au trecut pe la Ludic în cei aproape 40 de ani?

 

Numărul lor este foarte mare, dar cei care au activat efectiv au fost în jur de 250. Activitatea la Ludic cere niște sacrificii și nu oricine este dispus să le facă. Cel puțin pentru studenții din ziua de astăzi care au și serviciu, e un sacrificiu mare. Unii vin la repetiții direct de la locul de muncă.

 

Teatrul Ludic pleacă odată cu mine

 

Aurel LucaCe s-a întâmplat cu acest fenomen, cu teatrul studențesc, în general, după 1989?

 

După 1989 majoritatea trupelor studențești au căzut deoarece au dispărut animatorii puternici. Au dispărut toți cei care țineau trupe mari. O spun cu tristețe că eu am rămas ultimul… mohican. Deci urmează ca și eu să dispar.

 

Trebuie să recunosc că mi-ați ridicat mingea la fileu pentru o întrebare pe care probabil mulți și-o pun, o întrebare de încheiere a acestui dialog. Ce se va întâmpla cu Teatrul Ludic în momentul în care Aurel Luca își va lua concediu pentru o perioada mai lungă?

 

Eu rămân la ideea că cei care fac teatru cu adevărat nu pot să plece prea repede. Dar dacă se va întâmpla asta, să spunem peste doi ani, pot fi și mai mulți, atunci Teatrul Ludic va pleca odată cu mine… de aici. El se va manifesta mai departe, pentru că vor există câteva spectacole care vor putea fi aduse pe scenă o perioadă. Va exista o asociație care va pleca o dată cu mine. NU se poate să vină nimeni aici și să primească totul de-a gata. Cel care va veni va trebui să-și construiască o trupă. Ludic-ul e copilul meu și nu pot renunța la el. Deocamdată așa gândesc. Regizorii nu ies la pensie.

 

LATER EDIT

Sâmbătă, 23 septembrie 2017

Astăzi am aflat că Aurel Luca a plecat dintre noi. După cum îmi spunea în interviul de mai sus: ”Regizorii nu ies la pensie”.

Dumnezeu să-l odihnească într-o lume mai bună!

 

1 Comment

  1. Otilia Obreja

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *