Leonard Relea

marți

30

aprilie 2019

0

COMENTARII

Biserica lui Cujbă din ”țara de dincolo de negură”

Scris de , Postat în Locuri

Biserica lui Cujbă
Marți, 30 aprilie 2019

Ploaia de peste noapte făcea ca lumina dimineții să fie umedă. Mai era și pădurea care trăgea umezeala. Pădurea și oasele mele. Am coborât din mașină la intrarea în sat. Colegul de drumeții mă va aștepta la celălalt capăt care aproape atinge granița județului Vaslui.

Vroiam să străbat pe jos drumul până la ieșire. Vroiam să respir aerul pădurii de lângă sat. Breteaua de asfalt se întindea și își pierdea capătul undeva în ceața orizontului. Câteva case răzlețe, pe stânga și pe dreapta, sunt  singurele indicii că sunt într-o localitate. Câțiva câini ascunși după garduri lătră mai degrabă plictisiți. Încerc să-i ignor. Privesc înainte și îmi vin în minte versurile lui Andrieș: ”Dimineața devreme// Ceața-i lipită de drum…”. Pășesc pe asfaltul umed de parcă l-aș măsura. Singur pe șoseaua goală, într-o dimineață cețoasă. Mă simt bine. Pe un morman de pietriș de pe marginea drumului observ o potcoavă în care mai atârnă patru caiele. Nu este uzată. Oare cum de-o fi fost pierdută? O ridic. Îmi place. Bag mâna în geantă, scot un sandviș dintr-o punguță și pun în loc potcoava.  Poate chiar e purtătoare de noroc. Deja mă simt fericit. Eu, drumul întins, o dimineața cețoasă la margine de județ și o potcoavă norocoasă.

După vreun kilometru încep să se vadă mai multe case. Într-o curbă ușoară, pe dreapta, o fantomă stă și păzește intrarea în sat. În jurul ei puzderie de cruci. Un cimitir și zidurile ”descărnate” ale unei biserici.

După cum aveam să aflu mai târziu, era Biserica lui Cujbă din satul Poiana cu Cetate, comuna Grajduri (Iași).

Un sat mic în care casele sunt rânduite de-o parte și de alta a străzii principale.  O singură uliță strică simetria.

După cum aflăm din ”Marele dicționar geografic al României”, alcătuit de George Ioan Lahovari, General C.I. Brătianu și Grig. G. Tocilescu (București, 1902, p. 32), la sfârșitul secolului al XIX-lea în Poiana cu Cetate trăiau doar 6 familii. Acuma sunt în jur de 70 de case. Unele abandonate. Așa cum sunt peste tot prin județ.

Găsesc poarta și intru în cimitirul vechi de secole. Mă strecor printre morminte și cruci de piatră până ajung la intrarea în biserică. Ușa nu mai există, din ferestre au rămas doar ancadramentele, pe ziduri cresc ierburi, turnul clopotniță e surpat. Cu ani în urmă, din altar creștea un cireș. Între timp a dispărut. Deasupra altarului se vede un petic de cer.

Despre Biserica lui Cujbă, vornicul care se trăgea din neam de răzeși, nimeni nu poate spune când a fost construită și când a fost abandonată. Istoricii nu se pot pune de acord deoarece documentele lipsesc. Unii pretind că e din secolul al XVII-lea, alții că ar fi din secolul al XVIII-lea. Evaluarea se bazează pe stilul construcției care are elemente din ambele secole. Partea de jos e construită din piatră masivă, iar partea de sus din cărămidă.

Nimeni nu știe când a fost abandonată definitiv biserica și nici motivele. Și totuși, se poate spune că în Biserica lui Cujbă nu s-a mai aprins lumina Învierii de peste 140 de ani. Autoritățile locale și cele județene (prin Direcția de Cultură, Culte și Patrimoniu) își pasează, cu seninătate, responsabilitatea întreținerii.

Biserica lui Cujbă, în mijlocul cimitirului, pare mai degrabă piatra unui mormânt care ascunde o grămadă de povești nespuse din istoria locului. Dar cine să mai vrea să le scoată la lumină?

Am ieșit din nou în șosea și m-am îndreptat spre celălalt capăt al satului. În urmă, fantoma Bisericii lui Cujbă se topea în ceața unei dimineți de aprilie.

Poiana cu Cetate rămâne un loc cu o istorie încă neelucidată despre care Mihail Sadoveanu ar fi spus că este ”țara de dincolo de negură”.

 

PS: În volumul Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova (sec. XIV-XVII), București, 1971, p. 392), de Nicolae Stoicescu,  se spune că Ionașco Cujbă a ajuns în dregătorii începând cu anul 1609, când era fost căpitan. După aceea este menționat ca fost stolnic  între anii 1616-1619, vornic de poartă (1621, 1624), mare armaș  în 1623, mare clucer între anii 1628-1629, mare sulger în 1631 și mare vornic de Țara de Sus (1632 – 1649.

(Sursa: ”Urmele în piatră ale familiei Cujbă în vechiul ținut Vaslui”, de Lucian-Valeriu Lefter și Constantin Crăescu)

 

Citiți: Cetățuia și un drum de Bună Vestire

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *