Leonard Relea

joi

23

august 2018

0

COMENTARII

Cartierul Sulamitei, un roman din sertarul anilor 50

Scris de , Postat în Carte

cartierul sulamitei marcel tănăsachi

Joi, 23 august 2018

O supriză plăcută am avut în aceste zile descoperind volumul Cartierul Sulamitei, de Marcel Tănăsachi (25.01.1935 – 30.06.2013), publicat la Editura PIM în 2009.
Manuscrisul pare că a fost terminat în 1976, după cum lasă de înțeles, la final, autorul.
Citit fără a înțelege timpul în care a fost scris, romanul Cartierul Sulamitei poate părea doar o notă ironic-amară despre viața satului românesc, la sfârșitul anilor 50. Pentru cei care știu ce au însemnat acei ani, volumul este un document. Pot să spun că este o mărturie pentru că am simțit în pagini accente autobiografice.
Unul dintre episoade, în care a fost implicat Nicolae Labiș, mi-a fost povestit chiar de autor, doar că în roman apare alt nume.
Cartierul Sulamitei e un volum care nu doar că nu ar fi văzut lumina tiparului în anii de făurire a epocii de aur, dar cu siguranță l-ar fi trimis pe autor în beciurile securității.

Pe scurt, volumul are trei părți distincte: copilăria și anii de școală, primele emoții erotice, apoi un capitol ca un eseu despre întâlnirea unui pictor filosof, Alecu Goilav, cu un tânăr ce visa să schimbe lumea după modelul comunist și în final repartizarea absolventului de istorie la o școală din marginea țării unde se confruntă cu realitatea educației în anii 50 și implicarea cadrelor didactice în făurirea societații socialiste.

Capitolul dedicat pictorului filosof Alecu Goilav este cel mai periculos, cel mai subversiv, dacă ținem cont de faptul că manuscrisul a fost redactat în anii 70. De exemplu, la un moment dat acesta spune:

”Lupta voastră înseamnă revoluție, asta ai vrut să spui. Dar revoluția e haos. Rolul ei e mărginit la a distruge o ordine veche. Pentru alta nouă trebuie să se treacă la contrarevoluție. De aceea chiar cei care au provocat revoluția vor cît mai curînd să scape de ea. Durerea e că noua ordine nu-i bună decît pentru puținii care pot să se obișnuiască cu dînsa. Adică pentru profitori.”

În următoarele capitole autorul descrie cu un trist umor și ironie, viața cadrelor didactice într-un sat din anii 50. Proaspăt absolvent, repartizat de orânduirea comunistă în acest cătun, tânărul profesor calificat, singurul de altfel, intră într-o lume pe care nu și-a putut-o închipui. Corpul profesoral format din gospodine încălțate și tractoriști ajunși profesori pe valul popular de edificare a omului nou, îi dau prilejul autorului să traseze cu tușe grotești acest tablou care provoacă doar zâmbete amare.

Primul contact cu sistemul de educație apare la Regionala de Învățământ, unde este luat în primire de inspectorul Rață. Pe hol, înghesuiți ca într-un tren de navetiști, își așteptau norocul candidații la suplinire.

”Murdari, nerași, mulți dintre ei băuți, solicitanții pândeau cu îngrijorare pe coridor. Surtuce ponosite, ghete pline de noroi, mutre neroade și priviri viclene exprimând orice afară de preocupări intelectuale, dădeau secției culoarea sordidă a sălilor de tribunal.”

În această ”menajerie”, proaspătul absolvent de filologie o întâlnește pe Aneta Gărgăun, directoarea școlii unde va fi repartizat. Portretul acesteia poate părea ușor exagerat, dar nu face decât să întregească aceast fragment dintr-un tablou al anilor 50.

”Vădit în interes de serviciu, tânăra, voinică ca un cal, cu dantură sănătoasă și coadă groasă scăpată de sub basma, avea aerul rural pe care, la țară, de obicei îl au învățătoarele; un taior de stofă groasă , o basma care mirosea a gaz, ochii de pește mort și trăsăturile de o dulceață aspră întăreau această impresie.”

După această introducere la Regională, tânărul profesor ajunge, în cele din urmă, pe peronul din Dobrina după care poposește la primăria care ”mirosea a vraiște și pustiu”. Căutarea unei gazde e prilej de a afla istoria satului și ultimele bârfe. Pentru că într-o localitate mică, unde fiecare se cunoaște cu fiecare, nu există secrete.

Primul contact cu clădirea școlii are loc într-un septembrie ploios.

”Pînă să înceapă școala am trecut o singură dată pe la hardughia din chirpici clădită în mijlocul satului și care era de obicei pustie. Prin ușile largi de hangar, deschise în peretele dinspre deal, se scurgeau fără opreliști noroaiele din curte. De curând, din sălile de clasă fusese evacuat grâul, depozitat acolo în timpul campaniei de treieriș. Prin ferestrele cu perdele de tifon, grele de praf, nu ăuteai zări nimic. (…) Curând vor începe ploile iar copiii vor cără din nou noroaiele în clasă. (…)

Întreaga școală mirosea a mucegai. Cuprinzând numai lățimea ferestrei, cancelaria era proaspăt văruită. Ocupată cu o masă jegoasă de sub care se ițeau, desperecheate, scaunele, pereții ei aveau ca unic decor fișete din metal amestecate cu dulapuri din lemn și un godin cu burlan enorm…”

Personajul cel mai sinistru din școală se numește Fărăocoastă și este omul partidului. La toți li-i frică de el. Practic era aproape un analfabet, care primise certificat de 4 clase din mila învățătorului și după ce s-a remarcat la acțiunile de lipit afișe ale UTM-ului a ajuns director al Căminului Cultural. Deja devenise un intectual al satului. S-a căsătorit cu o învățătoare și atunci, neapărat, partidul i-a găsit și lui loc în învățământ.

Autorul reușește să-l portretizeze pe acest specimen grobian în câteva flash-uri excepționale:

”Glasul lui sonor și îndrăzneț, fruntea teșită, nasul ca o cizmă, botul de cimpanzeu și chipul vioi cu ochi mici, verzi și mobili îi dădeau lui Fărăocoastă un aer vesel. (…) Consiliat în toate problemele, putea să dispună de soarta concetățenilor, fapt ce îi provoca o plăcere vie. Se răzbuna pe toți cei ce-l minimalizaseră cîndva.”

Acesta, secretar al Organizației de Bază (OB) joacă un rol important în lumea satului care trebuie să vadă lumina de la răsărit și să construiască societatea cooperatistă. Doar de el depinde cine are noroc sau ghinion în viață. Fărăocoastă este micul dumnezeu al noii orânduiri.

Nici învățătoarele nu scapă de descrierea ironică a autorului.

”… pentru sat ele rămâneau tot alu’ Zup sau  Mîntuleasa, complăcîndu-se, cu tot profundul lor dispreț față de consăteni, în obiceiuri și superstiții rurale. Prășeau în grădină, creșteau porci și găini ori mergeau la piață cu cireșe. Reciproc se otrăveau cu bîrfe și cu intrigi. În cancelarie auzeam doar rețete de zacuscă și întâmplări cu sugari. Relatarea întoarcerilor nocturne ale soților băutori  ocupa, în cronicile lor, un loc important. (…)

Profesoara de istorie, care absolvise cândva o școală horticolă, era convinsă că șefii de stat ca președintele Lincoln au fost domnitori care au primit domnia în urma alegerilor republicane. (…)

Plină de nuri, suplinitoarea de limbă franceză, care cîndva abordase prima clasă de liceu, s-a trezit între timp exmatriculată. Cu un obraz proaspăt, soția felcerului se credea miss cancelarie. Își rădea sprîncenele la rădăcină iar nasul cîrn și plin de haz o deosebea de alte dăscălițe ce ședeau ca niște cloște îmbufnate în paie.”

 

Un fin observator al vieții de la școală din ”luminoșii” ani 50, Marcel Tănăsachi ne creează un univers care dacă ar fi lipsit de umor și ironie ar trebui să ni se dezvăluie doar cu tot ce avea mai sinistru: analfabetism, prostie, obediență, orgoliu, dorință de parvenire, dușmănie și răzbunări gratuite. Cu toate aceste neajunsuri, viața la țară își urma cursul firesc, ca în orice colț de lume, după obiceiuri și după cât pricepeau protagoniștii: Crăciun, Paște, vacanțe, petreceri, iubiri, divorțuri, zile vesele și zile triste.

Ultimul capitol al romanului este dedicat colectivizării. Cadrele didactice erau direct implicate în munca de propagandă și se întreceau în numărul de cereri de înscriere în GAC (Gospodării Agricole Cooperatiste).

”Numărul de cereri indica nivelul conștiinței pe care o dobîndise fiecare activist. Pentru o continua creștere a acestui nivel , dînșii îmbinau făgăduiala cu amenințarea deși, asupra oamenilor, ameinițare, și cu atît mai puțin făgăduiala, nu produceau efect. (…) Ca zilieri pe pămîntul lor oamenii nu puteau înțelege bunăstarea.”

Pentru că munca de convingere nu dădea rezultatele cerute de cei de sus, au fost trimiși oameni de la raion, ale căror argumente contondente au lămurit pe mulți de binefacerile colectivizării. De asemenea, autorul realatează pe scurt și câteva episoade cu oameni care s-au răsculat, au făcut pichete pentru ca mașinile cu activiști să nu mai treacă prin sat, au spart geamurile de la primărie și i-au alungat pe oamenii partidului unic.

Și totuși, în cele din urmă vajnicii apărători ai binefacerilor comunismului și-au impus punctul de vedere, mai ales după ce au trimis patru indivizi ”cu ochi albaștri, tunși zero, fălci pătrate și haine din piele”.

După colectivizare în sat a fost trimis instructorul UTC Cucolaș, un alcoolic, care în afară de ședințe ședea mai mult pe la cârciumă. Momentele amuzante continuă mai ales în timpul ședințelor care trebuiau să formeze ideologic omul nou. Darea de seamă o întocmea profesorul de rusă care era considerat cel mai cult din comună pentru că vorbea două limbi. Iar citirea dării de seamă o făcea bibliotecara.

”O dată cititoarea întîlni, despărțită în silabe, expresia lipsă de scrupule. Pronunțînd lipsă de scru-, bibliotecara întoarse foaia. Se fîstîci, reveni, citi iar lipsă de scru- și întoarse din nou foaia. Roșie ca macul, reveni încă o dată, citi și întoarse iar foaia cu prudență. Ridicînd din umeri dădu drumul la rest:

  • Tovarăși, așa scrie aici!”

 

Chiar dacă încearca să privească viața cu umor, personajul principal, tânărul și neadaptatul profesor de limba română, își găsea liniștea doar într-o însingurare perpetuă. Finalul romanului este construit ca o parabolă biblică. Astfel, într-un vis, capul povestitorului este oferit directoarei, pe o tavă, de către activistul Fărăocoastă.

Cartierul Sulamitei este un roman plin de atâtea imagini și povești ale satului anilor 50 încât e greu de povestit, mai ales că nici un eseu sau rezumat n-ar reuși să redea măcar un procent din ironia dulce-amară a autorului. De aceea am preferat să folosesc mai degrabă câteva citate potrivite pentru a da prilejul cititorilor să guste autenticitatea povestirii.

*****

Am tot auzit spunându-se că ”literatura de sertar” n-a mai apărut după 1990. E adevărat că cei ce vorbeau cu aplomb despre ”literatura lor de sertar” erau chiar dintre protejații regimului comunist. Unii n-au mai produs nimic după descătușarea libertății de exprimare. La fel cum nu produseseră nici pentru ”sertar”.
Cartierul Sulamitei, romanul lui Marcel Tănăsachi, este un ”volum de sertar” devenit desuet pentru editori, după 1990, motiv pentru care autorul l-a publicat prin eforturi proprii.
Marcel Tănăsachi a fost profesor de română după care, din anii 70 s-a ocupat de cercul de Muzeografie-Arheologie din cadrul Casei Pionierilor din Iași.

Citiți și Profesorul Tănăsachi, creatorul de mici arheologi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *