Leonard Relea

luni

5

iunie 2017

0

COMENTARII

Casandra de la capătul Iașului

Scris de , Postat în Amintiri despre oameni

casandra ispiri cu copii
Luni, 5 iunie 2017

Despre oamenii săraci poate părea simplu să scrii. Unii sunt deschiși, vor să vorbească, alții sunt suspicioși, alții se agață de tine sperând că li se vor deschide drumuri, că povestea lor, dacă este scrisă într-un ziar, va face să apară o soluție miraculoasă care să-i scoată din sărăcie.  Să scrii despre oamenii săraci, aflați la limita subzistenței, e una din probele pe care nu orice ziarist o trece.

Cei mai mulți își doresc să fie în preajma personalităților zilei, cu un reportofon și să obțină un răspuns banal la o întrebară tâmpă. E simplu să faci presă mondenă.

Puțini sunt însă cei care reușesc să coboare în zonele mlăștinoase ale societății.  Acolo nu vei găsi întotdeauna nuferi sau diamante, vei găsi doar povești care vorbesc despre neputință, durere, promiscuitate, mizerie, foame și boli… felurite boli. De o singură boală nu suferă acești oameni. Nu suferă de depresie. Lupta pentru supraviețuire nu-ți lasă timp pentru depresie. Și totuși, în lumea lor tenebroasă, se găsesc și clipe de bucurie, clipe de iubire, clipe pe care cred că le trăiesc cu mult mai multă sinceritate decât mulți dintre noi, cei conectați la societatea evoluată.

După cum spuneam, puțini ziariști reușesc să găsească un limbaj comun cu acești oameni care de multe ori se simt importanți pentru că cineva se așează lângă ei și îi ascultă. Am avut parte de câteva astfel de experiențe pentru că mi-a plăcut presa de teren, nu cea de birou. Vă voi spune astăzi povestea banală a Casandrei de la capătul Iașului. O poveste de prin 2002, când redactorul șef m-a trimis să scriu despre o familie cu 9 copii. Nu știam ce o să găsesc… Așa că, împreună cu fotoreporterul am plecat la drum.

*****

O întrebare firească îmi vine în minte, în timp ce tramvaiul huruie monosilabic pe liniile lustruite ca o oglindă: de ce toți oamenii se nasc egali iar din minutul următor destinul împarte norocul, cu carul ori cu paharul, vorba cântecului? Privesc în gol spre blocurile cu fântâni sub balcon în timp ce fotoreporterul îmi povestește o istorie pescărească. Deodată huruitul roților se oprește și ușile se deschid, iar noi ne trezim pe trotuarul rondului din cartierul Dancu, din Iași.

Câțiva copii se joacă printre blocuri iar vreo doi câini stau întinși la soare încercând să se usuce după ploile care abia s-au oprit. Cartierul de la capătul tramvaiului 3 nu este foarte mare.

Câteva blocuri la bulevard, o alee ca o jumătate de covrig prin spatele lor, două duzini de chioșcuri ridicate acolo unde trebuia să fie o piață centrală și apoi o stradă cu multe case. Împreună cu fotoreporterul mă strecor printre bălți, căutând drumul spre Izvor.

Toată lumea îl știe, deoarece de acolo își aduc apa. Ajungem în fața unui service auto și facem la stânga. După ce întrebăm vreo doi localnici cum găsim casa Casandrei Ispiri și primim răspunsuri negative, următorului îi spunem că vrem să găsim o familie cu 9 copii care trăiește de azi pe mâine. Omul se dumirește și ne îndreaptă spre o uliță de pe care încă se mai scurgeau câteva resturi din ploaia ce tocmai se oprise. Era drumul spre Sărăcie, așa numeau localnicii ulița respectivă.

Privim amândoi dealul noroios și ne facem curaj unul altuia. Apoi ne suflecăm bărbătește pantalonii și începem aventura, ținându-ne de garduri, spre casa Casandrei. Deodată, apăruți ca din pământ, trec pe lângă noi doi țânci, cu picioarele goale, unși de glod până la fund, care par că zboară pe panta alunecoasă a uliței. Ajung înaintea noastră și probabil că dau “alarma”. Nu se întâmplă în fiecare zi să urce până acolo doi domni cu pantofi în picioare. “Or fi de la primărie”, se aude firav un glas, când ne apropiem.

 

Casandra Ispiri are doar 37 de ani, dar poți să-i dai de două ori mai mult. Ne întâmpină înconjurată de 7 copii care au vârste de la 20 la 2 ani. În brațe îl ține pe al optulea care a împlinit abia câteva luni și mai suferă și de sindrom Down. Țâncul trage cu nesaț dintr-un sân secat de parcă ar fi cornul abundenței.

Femeia este stoarsă de vlagă și, după cum spune, măcinată de boli: cataractă la ochiul drept, astm bronșic, dureri de spate și multe altele știute sau neștiute. Toate perechile de ochi ne privesc, ne măsoară, clipesc des și par că așteaptă ceva. Îmi dau seama că dacă aveam un pumn de bomboane la mine aș fi fost mai ceva ca Moș Crăciun. Viața este dură cu ei. Nu mai așteaptă decât să aibă, în fiecare zi, măcar o pâine pe masă. De după un gard apare și Vasile, capul familiei, sau mai bine spus al clanului.

El are 49 de ani și de vreo 10 ani și-a pierdut locul de muncă.

“Acum 7 ani am vândut garsoniera din Nicolina și ne-am mutat aici, că nu mai ieșeam din datorii. Am luat bucata asta de râpă cu bordeiul pe ea, la care am mai făcut un șopron. Eu am lucrat la măturat străzile, dar prin ‘92 m-o restructurat. De atunci am muncit cu ziua pe unde am apucat. Avem noroc cu patronul de la service-ul din vale, că mai muncim pe la el”, povestește cu obidă bărbatul mărunțel și negru la față, ca un fund de ceaun.

Vreau să-l necăjesc puțin și-i spun: “Ți-ai luat nevastă tânără și frumoasă Vasile. V-ați iubit tare mult de-ați adus pe lume atâtea suflete’’. Un colț al gurii i se ridică într-un surâs șmecheresc iar ochii îi prind viață. Adică,… ce știe el nu mai știe nimeni.

“Apoi noi nu suntem criminali conașule. Că dacă ne-o dat Dumnezeu copii, nu-i păcat să-i omori? Și nici la stat nu-i dau. Pot să mor cu ei aici, da nu-i dau”, sare de colo cu gura Casandra.

Când aud de “datul la stat” vreo patru prichindei se împing în poala ei, de parcă ar vrea să se ascundă să nu-i prindă careva. Celelalte trei fete mai mari dau din cap, fiind de acord cu mamă-să.

 

Pe cea mai mare o cheamă Maria, are 20 de ani, dar nu-i dai mai mult de 14. Anul trecut a rămas grea cu un băiat din oraș, așa că de vreo câteva luni familia s-a mai înmulțit cu un membru. Fata nu-i urâtă, dar la sărăcia în care trăiește cine se uită la ea.

“Ăl de o batjocorit-o are apartament de 600 de milioane la gară, da’ noi n-avem ce-i face. Dacă vă uitați la copila din leagăn, e leit tăt-su”, încearcă să ne convingă Vasile.

Evit delicat subiectul și le spun că vreau să văd cum încap 11 suflete într-un amărât de bordei. Oamenii n-au nimic de ascuns. Nu știau că venim, dar sunt bucuroși să ne arate bordeiul.

Îmi fac loc și mergând pe câteva pietre ajung în dreptul ușii. Mă aplec un pic și pătrund într-un hol mic, igrasios, cu-n bec chior în mijlocul unei bârne. Pe stânga se află o cameră cu trei pături, unde dorm copiii. În paravanul de pe dreapta doarme Vasile și Casandra. Direct pe jos pentru că nu mai au alt pat. Deși nu așteptau musafiri, prin casă este ordine și pe podea e curat.

De fapt, la câte lucruri au, chiar de le-ar pune grămadă tot n-ar putea face mare deranj. Mă mir că au curent electric.

“Dumnezeu să-i dea sănătate părintelui din sat. El ne-o dat stâlpul, când s-o construit biserica, și așa ne-o tras lumina în casă, de la IRE. Plătim 400.000, că vine o dată la trei luni. De unde bani, că luăm alocația numai pentru ăștia 4 mai mici. Ceilalți nu merg la școală și nu ne dă bani pentru ei. O zis cineva că o să scrie la «Surpize, surpize» da’ de vreo cinci luni n-am primit nici un raspuns”, se plânge Casandra.

Afară, sub un acoperiș din table, într-o plită ard trei vreascuri umede care fâsâie agasant. Deasupra, într-un ceaun se chinuie să fiarbă câțiva cartofi. Asta ar fi mâncarea lor de prânz. Nouă guri care așteaptă să se împartă o pâine și un kilogram de cartofi cu sare. Pentru țâncii din jurul oalei, găinile cresc doar în curtea vecinilor iar ouăle și laptele vin doar din pomană.

Astă iarnă au scos-o cu greu la capăt.

“Noroc de părintele Merticaru, de la Biserica Banu. Are și el probleme, că se dărâmă biserica, da’ tot ne-o trimis o mașină de lemne. El o plătit 300.000 de lei numai mașina. Să-i dea Dumnezeu sănătate.” spune cu respect Casandra și face o cruce mare.

(În 2002 Biserica Banu de pe Lăpușneanu era în schele – n.r.)

Privesc spre fotoreporter și-mi face semn că el și-a făcut treaba. Nu-i putem ajuta direct, dar poate se vor găsi oameni cu suflet și teamă de Dumnezeu care vor să facă o pomană.

Plecăm, din nou ținându-ne de garduri că să nu alunecăm prin glodul uliței.

Când ajungem la asfalt ne spălăm pantofii într-o baltă și tragem manșetele de la pantaloni. Am intrat iar în lumea civilizată a secolului XXI. Tramvaiul ne poartă departe de petecul acela de râpă, rupt parcă dintr-un răstimp medieval.

*****

Pe fiica cea mare o mai vedeam, în anii din urmă, din când în când, prin zona Mitropoliei. Așa am aflat că  Vasile a trecut la cele veșnice, nu înainte de a o lăsa gravidă pe Casandra. Pentru a noua oară. Și ultima. Acuma femeia are și 4 nepoți. Cât despre boli, cine știe…. s-or fi obișnuit și ele cu sărăcia.

 

Citiți și: ”Am simțit cum este să fii un homeless ”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *