Leonard Relea

luni

25

iulie 2016

0

COMENTARII

Castanii adolescenței noastre

Scris de , Postat în Exclusiv, Proză foarte scurtă

castani in curtea Liceului Mihai Eminescu
Luni, 25 iulie 2016

”Castanii adolescenței noastre” e un fragment dintr-un exercițiu de scriere și de imaginație.

***

Toată copilăria a crezut că 13 e număr cu ghinion. Dar a venit și acea zi de 13 mai când viața avea să-i arate că și-a întors fața spre el. Era o după-amiază liniștită când apelul telefonului l-a scos din amorțeală.

”Ce faci? Unde ești?”, a auzit în receptor o voce ca un ecou, ușor tremurată, iar dacă era mai atent cred că ar fi auzit și zbaterea imprudentă a inimii.

Nu-i plac oamenii care încep o conversație telefonică întrebând brutal ”Ce faci? Unde ești?” , dar de data asta era altceva.

***

Ultima dată când s-au văzut era într-o zi tristă de toamnă, sub castanii din curtea școlii. Atunci visele i-au fost spulberate de câteva cuvinte: ”Nu mai putem fi împreună. Nu întreba de ce? Așa simt!” Și punct. Fără nici o explicație.

Vremea școlii trecuse. Intraseră brusc în lumea oamenilor maturi, fără să știe cât de dureros poate fi. Pocneau, parcă, și castanele de durere când se izbeau de asfaltul din curte.

La 18 ani sunt cuvinte care par că îți îngroapă întreaga viața. Nu ai de unde să știi că vei mai fi îngropat de zeci de ori. Dar de fiecare dată te ridici.

N-a întrebat ”De ce?”. A rătăcit cu privirea pe mâinile ei. Nu se vedea nici un tremur. Apoi a privit-o în ochi și n-a văzut ezitări. Era alegerea ei. Alegerea unei femei pragmatice. De unde să știe atunci că femeile pragmatice mint?… Altfel ar fi romantice.

Înainte de a pleca a amenițat-o: ”Într-o zi mă voi întoarce. Să nu uiți!”

***

Iată că venise ziua să se țină de cuvânt, să se întoarcă.

”Sunt acasă. Citesc.”

”Te aștept în curtea școlii. Sub castanii noștri.”

”Ajung imediat.”

Orice alt cuvânt era inutil. Știau amândoi. Câteva cuvinte simple scormoniseră prin cenușa sufletului și scoseseră tăciunii rămași de atunci.

A plecat, îndesând în buzunar un plic îngălbenit ce părea gol. Și totuși….

Era un drum pe care părea că-l face în trecut. Parcă se întorcea cu 20 de ani în urmă. Nu știa dacă se întorcea el sau sufletul său. Sau mai curând poate că sufletul îl luase pe el la o plimbare în trecut.

Poarta școlii era aceeași. Doar vopseaua era mai nouă. Și lanțul părea același. Doar lacătul de pe el era altul. A împins-o ușor nervos încercând să-și lase acolo tremurul.

În urmă cu 20 de ani închisese această poartă cu o mână de adolescent de 18 ani. Se întorcea acum și o deschidea cu mâna unui bărbat de 40. Ieșise pe această poartă un adolescent furios pe viață și se întorcea un bărbat speriat. Speriat de întâlnirea cu adolescența lui.

Chiar și scârțâitul balamalelor era același. Prelung, sfâșiind aerul … Un sunet ca o rană a trecutului. O cicatrice dureroasă.

Pășea pe alee, alunecând parcă pe umbra castanilor în floare. Mii de lumânări care își întindeau vârfurile spre cer. Aleea părea străjuită de pomi de Crăciun. Sau poate că erau ”castanii de Crăciun”.

Plecase când castanele pocneau în coajă și se întorcea când altele renășteau din florile primăverii. Da… era vremea fructelor care se formau. Nu credea în coincidențe, dar era ceva care se lega. Fructele…. Și atunci povestea lor, a doi adolescenți aflați la prima dragoste, începuse tot când se scuturau florile de castani, dar din fruct ”n-au apucat să guste”.

Acuma îl chemase ea, așa cum nu mai chemase nici un alt bărbat până atunci. Pe ceilalți îi acceptase pentru că sufletul ei avea nevoie de un sprijin. Dar pe el îl chemase: ”Ce faci? Unde ești?”. Doar două întrebări care ascundeau alte gânduri nespuse: ”Unde ești? Ai spus că într-o zi te vei întoarce!”

Citiți și Cafeneaua noastră, până la următorul viscol

Fiecare pas care îl apropia de castanii adolescenței îl făcea să fie din ce în ce mai înfricoșat. E ușor să-ți construiești povești în minte, să fii erou și să culegi aplauze. Acuma nu avea nevoie de aplauze. Nici erou nu putea fi.

În fața femeii pe care o iubești de o viață nu poți fi erou. Poți fi doar tu însuți, dezgolit de măști și închipuiri. Cum ai putea să o minți?

Florile din castani păreau că râd în bătaia vântului de mai. Era o primăvară târzie, cum târzie era și chemarea ei: ”Ce faci? Unde ești?”. Își măsura pașii. La a doua întretăiere de alei și-a dat seama că aproape ajunsese.

A tras cu coada ochiului spre stânga, unde între castanii din curtea școlii se aflau patru bănci. I-ar fi plăcut să o găsească pe aceeași bancă dar știa că nu era atentă la amănunte.

castanii

Ei îi plăcea să trăiască clipele. Lui îi plăceau emoțiile, amintirile. Întotdeauna a avut nevoie de cineva care să se joace cu mintea lui, deși pare greu să găsești femei care să-și dorească doar atâta lucru. Puține femei știu să se joace cu mintea unui bărbat, să intre acolo și să scoată la lumină adevărata lui viața. De multe ori femeile nici nu observă că reușesc să facă asta.

Și-a înghițit emoțiile … S-a așezat lângă ea și tăcea. Ce pot să-și spună doi oameni, după 20 de ani în care s-au ascuns sub tăceri?

Ea zâmbea ca o femeie îndrăgostită. Tot trupul părea un zâmbet. Femeile îndrăgostite sunt frumoase. Întotdeauna. Din păcate, cele mai multe nu știu asta. Preferă fardurile.

A scos plicul îngălbenit și i l-a întins. Ea l-a desfăcut ușor amuzată. Probabil se gândea că era vreo scrisoare, un bilețel sau poate vreo felicitare veche. A privit mai întâi mirată. Apoi nedumerită. Părea gol. După care cuvintele aproape i-au înghețat pe buze.

”Tu îți dai seama ce mi-ai făcut acuma?”

Ghinionul lui 13 se spărsese…

***

Sunt povești care trebuie să se termine brusc. Nu întrebați de ce… Așa simt acuma.

Citește și: Femei pe care le-am iubit

E bine să lăsăm loc și la un pic de mister. Oricum aș continua, fiecare va crede ceea ce dorește… Cred că în viața fiecăruia există o poveste cu castani.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *