Leonard Relea

luni

17

august 2015

0

COMENTARII

Cerșetorul milionar: ”Dacă mă fac sănătos, mor de foame”

Scris de , Postat în Exclusiv

cerșetorul de la semafor in Iasi

13 august 2015

 

Cine caută în memoria internetului, găsește cu ușurință povești despre cerșetori.  Cerșetorul de la pod, cerșetorul de la gară, cerșetorul din piață, cerșetorul în scaun cu rotile, cerșetorul cu un copil în brațe, cerșetorul cu picioarele arse, cerșetorul orb, cerșetorul de la biserică, cerșetorul de la spital, cerșetorul din cimitir….

Sunt zeci, poate sute de povești. Poate părea, la prima vedere, un subiect facil pentru un ziarist chiar și fără experiență. De ce ar fi asta o treabă complicată? Ce-o fi așa de greu să îl iei la întrebări pe ăla care stă cu mâna-ntinsă, așteptând un leu pomană? Nu e greu… e chiar dificil de cele mai multe ori. Cerșetorii nu sunt instituții, nu au purtători de cuvânt, nu au obligația să vorbească, sunt suspicioși și deseori mincinoși. Ca să supraviețuiești în lumea lor nu poți să fii un model de cinste și corectitudine. Filmul românesc Filantropica”, de Nae Caranfil, nu este doar o poveste imaginată de un scenarist bun.

Mi-am amintit astăzi de un cerșetor pe care, cu vreo 12 – 13 ani în urmă, când încă mai credeam în frumusețea meseriei de ziarist, l-am urmărit vreo câteva zile. Mai întâi citisem despre el într-un reportaj scris de un prieten pentru un ziar din București. Am crezut că inventează pentru că, nu-i așa, ziariștii au dreptul să exagereze. Cum adică, un cerșetor să câștige de vreo 10 ori leafa unui ziarist? Și ce făcea? Stătea cu mâna întinsă în stradă. Dar era milionar și nici măcar nu fura. I-am făcut poze fără să mă observe, l-am luat cu binișorul, l-am plătit, l-am tras de limbă… mă rog, l-am făcut să-mi spună un pic din povestea vieții lui. Sincer să fiu, nu știu nici în ziua de astăzi dacă mi-a spus adevărul sau doar a preferat să se laude.

După cum spuneam, au mai scris și alți ziariști despre el. Adevărul este că era greu să nu-l observi prin oraș.

De vreo câțiva ani nu l-am mai văzut. Cine știe ce-o fi pățit. De obicei stătea la semafor lângă Filarmonică sau la semaforul de la intersecția dintre străzile Sf. Andrei și Palat.

Vă spun mâine povestea lui, așa cum mi-am notat-o într-o zi de primăvară, pe vremea când banii se numărau cu milioanele. O să v-o spun la timpul prezent, chiar dacă au trecut ani buni de atunci.

 

14 august 2015

Îl cheamă Fănică și cred că are până în 30 de ani.  Ca să-l fac să stea de vorbă cu mine i-am promis 100 de mii, că doar nu avea să piardă o oră din viață de dragul unui tip care mâzgâlea cu pixul pe un carnet. Ca să par prietenos, i-am cumpărat și un pachet cu țigări. Țigări fine… că nu merge așa, cu orice mahorcă pentru afumat plămânii săpătorilor de șanțuri. Fumul de la țigări mai acoperea parfumul personal, clocit zile întregi în cocioaba confort 3 în care locuia.

Cerșetorul de la semafor din Iași

Se îmbracă bine pentru că nu-i ușor să muncești pe stradă. Dacă este frig are o geacă bine vătuită și rezistentă la ploaie. Dacă este mai cald își ia un sacou. Haină cu revere, de culoare grena, cum au boierii care se plimbă cu mașina. Alteori are o haină primită pomană la înmormântarea unui fost polițist. Îi place culoarea: albastru-milițian, spune Fănică, doar că îi lipsesc epoleții. Oricum nu putea să stea cu gradele răposatului pe umeri și să cerșească.

Este obez, are fața umflată, dar sub fruntea îngustă acoperită de un fes slinos se pot observa doi ochi mijiți care te măsoară și te cântăresc cu precizie. Un picior îl târăște după el și se ajută de o cârjă din aluminiu. I-au dat-o niște străini veniți cu ajutoare după revoluție. A primit atunci și haine, și mâncare… Nu înțelegea ce spun, dar ce mai contează cuvintele când mâinile sunt pline de pomeni.

De vreo câțiva ani stă aproape numai la intersecția semaforizată de la Filarmonică. Acolo nu prea îl văd polițiștii. Nu dorește să fie fotografiat, iar la vorba se lăsa cu greu.

Cerșetorul Fănică se laudă că ar câștiga cu  ușurință aproape un milion de lei (vechi) pe zi. Calculați cât ar câștiga pe lună, stând doar la o intersecție semaforizată. Eu cred că minte. Îi spun că e imposibil așa ceva. Bagă mâna într-o despicătură a hainei și, dintr-un loc doar de el știut, scoate un pumn de bancnote pe care mi le arată. Bancnote mici, de 10.000 de lei. Zâmbește, deși mie mi se pare că mai mult rânjește. Pare că și fața îi este atinsă de o ușoară pareză, nu doar piciorul.

„Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană!”, zicea Gheorghe Dinică în filmul Filantropica. Așa este și mâna lui Fănică. Mâna pe care o întinde în timp ce se sprijină în cârjă cu cealaltă. Degetele groase, slinoase și ușor încovoiate, cu unghii sub care se vede ”negrul vieții”, știu să învârtă banii mai ceva decât o face un angajat de la o bancă.

Spune că locuiește la o margine de Iași, într-o cocioabă, dar se laudă că merge și cu taxiul. După o zi de muncă are bani de taxi, că doar n-o să se înghesuie într-un tramvai, cu clasa muncitoare. Unii taximetriști îl mai refuză, dar când le flutură bancnotele prin dreptul parbrizului, se lasă convinși. Banii n-au miros, nu-i așa? Iar de parfumul lăsat de cerșetorul Fănică scăpă repede cu niște spray-uri. Dar înainte de a ajunge acasă, are grijă să-și cumpere ce-i poftește inima.

Îi cunoaște pe ceilalți care cerșesc prin târg. Dar nici unul nu se apropie de el. Cârja de care se ajută la mers este repede transformată într-o armă de temut. Știe să-și apere teritoriul. Eu bănuiesc că de fapt mai este cineva care are grijă să le împartă teritoriile, dar o să spuneți că m-am îmbolnăvit de ”scenarită” . Cert este că acești oameni rar ajung să se certe de la ”locurile de muncă”.

Lui Fanică cel mai mult îi place de sărbători. De Sf. Parascheva, când vin mulți pelerini în oraș, de Crăciun și de Paște. Românii sunt milostivi în zilele de sărbătoare. Cred că milostenia îi spală de păcate. Dau un ban și așteaptă să li se deschidă porțile Raiului. Pot să aștepte mult și bine… pentru că dau un ban dar privesc spre Palatele lui Scaraoțchi.

Cu milostenia din interes nu-ți cumperi bilet spre Rai. Doamne-Doamne nu vinde bilete all-inclusive pentru Paradis.

În intersecția semaforizată cei mai darnici par a fi șoferii cu mașini scumpe. ”De la românii cu Dacii nu cer nimic, că ăștia sunt zgârciți. Când îi văd mă întorc cu spatele.”, îmi povestește  Fanică, în timp ce trage cu poftă dintr-o altă țigară.

cersetorul-de-la-semafor-00

Despre boală…. zice că nu mai știe de la ce i se trage. Dar se bucură, …. că e mai bine așa. În felul asta câștigă fără să facă nimic. Doar stând cu mână întinsă. „Dacă mă fac sănătos, eu mor de foame. Că nu știu să fac altceva. Mai bine rămân olog”, zice, cu un zâmbet complice, cerșetorul milionar din fața mea. Din banii câștigați îi întreține și pe părinți. Doar el este acuma capul familiei.

Din câte îmi dă de înțeles, nici cu dragostea nu stă chiar rău. Dacă ai bani, cine se mai uită la picioarele infirme. Îl opresc cu greu să nu intre în amănunte.

Ar vrea și o bere că să-mi povestească mai departe, dar îi spun că dacă ne prinde poliția cu berea pe stradă, s-ar putea să ne coste mai scump. Știe… Tipii aștia par uneori că își pot da doctoratul în Codul Penal. Școala vieții, școala străzii te obligă să înveți. Dacă rămâi repetent te poate costa câțiva ani din viață, ca să nu mai spun de pierderile financiare. Nu râdeți. Faceți un calcul mai întâi.

Îi dau un ban și de-o bere. Ca să nu creadă că sunt zgârcit, deși conduc și eu o Dacie.

Îl întreb cum stă cu școala și îmi zice cu mândrie că știe să se semneze și să citească. La numărat banii nu-l întrece nimeni. Într-o vreme a mers la școală. Nu prea mulți ani, pentru că a rămas repetent și n-a mai rezistat. Oricum, începuse să câștige ceva bani din cerșit, așa că a descoperit că viața pe stradă e mai interesantă decât școala. Iar familia lui, simțind că băiatul e pus pe muncă nu l-a obligat să continue școala. Pe vremea aceea alocația venea oricum acasă. Așa că, în scurt timp, Fanică a ajuns cerșetorul milionar de la semafor.

*****

Acuma, celor mai mulți li se spune boschetari. Nu știu cine o fi inventat denumirea asta. De ce boschetari?… Doar nu stau în boscheți.

Mă gândesc că boschetarul e un cerșetor sărac: fără bani, fără poveste, fără demnitatea celui care cere și așteaptă, fără un bordei la o margine de Iași. E cerșetorul fără viitor…

Câteva povești despre cerșetori din Iași pe care i-am cunoscut, o să vă spun altădată. În spatele unora sunt drame greu de închipuit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *