Leonard Relea

luni

28

martie 2016

0

COMENTARII

Cetățuia … și un drum de Bună Vestire

Scris de , Postat în Exclusiv, Locuri, Proză foarte scurtă

Mănăstirea Cetățuia

Vineri, 25 martie 2016

Cetățuia… mănăstirea de pe un deal al Iașului și un drum cu mine însumi. L-am făcut acum un an, fără să mă gândesc ce caut acolo. Pur și simplu am simțit că vreau să ajung la mănăstire. Așa a apărut acest text, închis până astăzi în colivia…. mea.

Drumul

Nu mă întrebați cum am ajuns pe drumul ce șerpuia spre Mânăstirea Cetățuia, pentru că n-aș ști să va spun. Nu m-am gândit când am plecat de acasă, că voi ajunge să trag de volan când la stânga, când la dreapta, nu doar în curbe ci pentru a evita fiecare groapă a acestui șvaițer numit drum asfaltat. Când spun că le evitam, de fapt mă laud. E greu să eviți gropi care sunt atât de apropiate încât nici măcar cu roata unei biciclete nu poți trece printre ele. Dar le evitam pe unele pentru a trece prin altele.
Copacii, de o parte și de alta a drumului, cu crengile lustruite de gerul iernii, dar cu muguri care stăteau să plesnească de seva lunii martie, păreau că privesc la mine cu milă, cum fac un balet automobilistic.

Întotdeauna mi-au plăcut drumurile care traversează pădurile. Mai ales primăvara, după ce dau frunzele, când verdele încă mai are acea culoare crudă, de clorofilă proaspătă, neliniștită, care curge în valuri prin fiecare creangă. Drumul printr-o astfel de pădure te face să simți că faci parte din peisaj. Spre deosebire de drumul printr-un câmp deschis care te face să te simți stingher, și de ce nu, chiar vinovat, de parcă fugi de ceva…. sau de cineva. Uneori fugi de cel care ești … crezând cu naivitate că dacă te miști dintr-o parte din alta, vei deveni brusc un alt om.

Vei deveni un alt om atunci când vei fi pregătit pentru asta. Dar nu ai nevoie să fugi. Mai degrabă să te întorci. Să te întorci în tine însuți…

Citiți și: Ținta face parte din drum! Eu sunt ținta!

Dar, să mergem mai departe… pe drumul despre care spuneam că șerpuia printre copaci, folosind un clișeu utilizat de cei care se antrenează pentru scris. Nu știam exact de ce urcam la Mânăstirea Cetațuia. Credeam că trebuie să trec prin fața icoanelor și eventual să aprind niște lumânări și apoi să fiu cu sufletul împăcat, că cineva acolo sus, impresionat de sfârâiala cerii topite, va avea grijă de fericirea mea, de împlinirea dorințelor mele. Gravă eroare. De ce ar avea alții grijă de fericirea mea, dacă eu însumi nu pot să am această grijă? Nu cred că se naște cineva cu datoria de a avea grijă de fericirea altuia. Poți să-l ajuți, dar nu poți avea grijă de asta.

Drum spre Cetățuia

Iată că descopăr și secretul gropilor dreptunghiulare care îmi rupeau cauciucurile mașinii. Vreo 10 bărbați cu veste galbene, reflectorizante, aproape inutile pe timp de zi, sfredeleau cu târnăcoape, ciocane și hârlețe în cariile drumului. Șeful lor, plictisit, ședea impasibil pe o bancă, la umbra unor copaci fără frunze, trăgând cu scârbă dintr-o țigară. Din când în când, printre dinții rari și galbeni, țâșnea câte un scuipat care se lipea zgomotos de asfaltul răscopt în vara trecută sau de vreun copac care nu se putea feri de năduful omului pus șef pentru că nu se pricepea la nimic altceva.

Omul

La un moment dat, … mereu există un moment dat, după o curbă la stânga, observ prin parbriz cum o umbră costelivă, îmbrăcată cu vestă galbenă, îmi face un semn cu mâna. Opresc și cobor geamul portierei. Umbra care ținea în mână o lopată, se apleacă și îmi zice:

“Când vă întoarceți, ne aduceți și nouă niște apă?”
Îi văd ochii îngropați în orbite, pielea arsă de soare și de vânt, obrajii peste care trecuse o lamă de bărbierit în urmă cu vreo două zile, o strungăreață lată sub buza de sus, unde cândva erau doi dinți, nasul ascuțit și cu cartilajul bine scos în evidența, iar de sub fesul murdar de praf se răsfrângeau pe frunte și pe la tâmple câteva șuvițe de păr care se lipeau de piele. Nu părea transpirat deoarece vântul avusese grijă să șteargă orice strop. Doar praful de pe față lui marca drumul pe care transpirația își urma rampa de lansare spre niciunde.

“O să întreb, sus, la mânăstire. O să le cer niște apă. Aveți vreo sticlă?”, îl întreb.
“N-avem. Poate aveți ‘neavoastra”, îmi zice cu vocea uscată.

“N-am nici eu. Hai, că o să văd ce găsesc. Da’ și azi, în zi de sărbătoare, v-au scos la scrijelit asfaltul… și chiar aici pe drumul spre mânăstire?”, îl întreb mai mult că să creadă că îmi pasă.

De fapt, nu-mi pasă ce fac ei acolo. Până la urmă, fiecare are treaba lui. Dar brusc înțeleg de ce am ales acest drum. Pentru că niște oameni aveau nevoie de apă. Sunt sigur că și alții care trecuseră înaintea mea fuseseră rugați la fel. Unii încă nu se întorseseră de la mânăstire. Încă mai pupau icoane, făceau mătănii pe covoare și se rugau cu evlavie să-i schimbe Doamne-Doamne pe aia răi din jurul lor.

Normal, când tu însuți ești incapabil să te schimbi, e ușor să ceri intervenția divină pentru ca alții să se schimbe. Cât naivitate… ca să nu jignesc cumva.

Ajung în parcarea de la Cetățuia și opresc mașina, așa cum fac de obicei, nu sub zid, ci în partea opusă, în dreptul unui gard după care toamna se ascund ciorchini de struguri care zâmbesc la soare.

La poarta mănăstirii, pe dreapta, un cerșetor stă și privește întrebător. Ce să mai zică. Oricine îl vede știe ce așteaptă. Aș putea spune că omul e deja parte din peisaj, așa de des l-am văzut.

Intru pe sub bolta turnului în care stau ridicate clopotele și toaca. Construcția din piatră de râu cu o poartă din lemn masiv și ținte de metal bătute cu râvnă de meșteri făurari cu sute de ani în urmă, îmi creează o stare de siguranță.
Curtea mănăstirii Cetățuia este tăiată în diagonală de o alee frumos betonată. De o parte și de alta un gard viu, înalt cam până la o jumătate de stat de om, pune o barieră între mine și grădina cu flori. Mă rog… acuma e abia martie și florile așteaptă căldura. Dar vara sunt o minune de trandafiri care se țin mândri până toamnă târziu. Am fotografiat acolo trandafiri și în luna noiembrie.

Am noroc. În ușa bisericii îl întâlnesc pe un tânăr pe care îl știu de mai mulți ani. Era copil la mânăstire. Dădea cu mătura sau cu aspiratorul prin biserică, vindea lumânări, tămâie, icoane și alte suveniruri, se îngrijea de candele, făcea și el ce i se spunea. Îi spun că oamenii care lucrează la asfaltarea drumului ar avea nevoie de niște apă și îl rog, dacă poate, să-mi aducă un pet de doi litri. Prima dată pare că nu înțelege ce vreau. Normal, cine vine la biserică să ceară apă?

Oamenii vin să ceară ajutor în afaceri, în dragoste, la examene, să se roage pentru sănătate și să scape de dușmani. Puțini sunt cei care vor să fie luminați la minte.

Repet rugămintea. Băiatul, care cred că are cel puțin vârsta majoratului, îmi spune că se rezolvă și dispare. Din difuzoarele din biserică se aude un acatist cântat. O voce caldă umple biserica. Câțiva oameni stau și ascultă. Nu sunt mulți. Mie îmi place mai mult când biserica e goală. Probabil pentru că sunt egoist. O vreau doar pentru mine. Nu vreau să vadă nimeni cum stau eu la taclale cu Doamne-Doamne. Oricum n-ar pricepe nimeni ce fac. Dar rămân la convingerea cu trăirile de credință se petrec într-o anumită intimitate.

În ușa din stânga altarului, un preot așteaptă pomelnicele. Doi bărbați, între 30 – 40 de ani, stau cu lumânările aprinse și hârtiile în mână. Nu preau știu ce să facă. Nu știu cine i-a trimis la biserică, dar e clar că nu i-a trimis prea des. Până la urmă, preotul le face semn să se apropie. Le ia lumânările și pomelnicele, după care începe o discuție cu ei. Cu voce tare. Nu stau să trag cu urechea. Nici nu mă intreseaza ce le spune. Mă deranjează că vorbesc cu voce tare de parcă ar fi în gară. Apoi, toți trei traversează biserica îndreptându-se spre ușă. Vorbesc în continuare. E deranjant. Nu mai rezist. Ies.

Afară, băiatul mă așteaptă cu un pet de 5 litri cu apă. Îl iau și spun “bogdaproste”. Habar n-am ce înseamnă, dar așa am văzut că se spune atunci când primești ceva de pomană. Cică numai așa e primit și pe lumea ailaltă. Mă rog, dacă pe lumea ailaltă ar depinde de câți bodgaproste se spun aici, atunci înseamnă că e trist. Wikipedia zice că e un cuvânt de mulțumire atunci când primești ceva de pomană. L-am preluat și noi din bulgară.

Urc în mașină și pun pet-ul pe bancheta din dreapta. Motorul pornește ușor și mă întorc pe drumul cu asfalt cariat. La întoarcere am noroc că e vale. Strunesc din frâne și sunt mai atent la craterele din drum. Pălmașii sunt tot acolo. Mai mulți s-au așezat pe marginea șanțului și așteaptă mașina cu asfalt proaspăt aburind. Unii trag din țigări, alții mută un pai printre dinți privind în gol printre copacii din pădure. Opresc în dreptul omului meu. Se apropie vesel, de data asta, cu ochii ca de viezure, ascunși în orbitele înroșite de praf. Deschid portiera să îi dau petul cu apă.

“Dacă nu avem vin, să bem măcar apă.”, încearcă el să glumească.
Eu n-am chef de glume. Nu cred că alcoolul îi va face să lucreze mai bine, dar cel puțin apa nu-i va trimite la culcare pe marginea șanțului. Dacă o împart cum trebuie, le va ajunge la toți până își termină munca. O lingură de apă de om. Mă uit la el și îi zic:

“Spune bogdaproste, că să fie primit, că-i apă de la Mănăstirea Cetățuia, iar când ai timp zi și tu o rugăciune scurtă pentru mine”, îi spun, nu atât pentru că aveam nevoie de rugăciunea lui, ci pentru a vedea cum reacționează.
Omul se uită la mine ca la o arătare ciudată. Își înclinase capul spre umărul stâng și mă privea lung, mijind ochii și părând că vrea să priceapă ce îi spuneam. Mi-am dat seam că n-are rost să insist. Cine știe ce-o să mai creadă că vreau de la el. I-am făcut un semn din mână că am plecat, am ridicat geamul portierei și am lăsat mașina să-și găsească singură drumul la vale. Oricum nu puteam să evit două gropi una după alta.

Am dat drumul la radio. Din difuzoarele ascunse în portiere se aud acordurile lui Vivaldi: “Gloria în excelsis Deo!!!” Un vers vechi din secolul 4 care este atât de actual.

Și să nu uităm, e sărbătoare: Buna Vestire! E 25 martie.

Citiți și: Pe drumuri de munte… note și notițe (I)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *