Leonard Relea

luni

22

ianuarie 2018

0

COMENTARII

Chioșcarii, cei care au deschis ușa capitalismului în România

Scris de , Postat în Exclusiv

chioscarii
Luni, 22 ianuarie 2018

În urmă cu vreo 15 ani, când încă mai credeam în presă și într-o carieră în presă, am luat târgul la picior pentru a sta de vorbă cu chioșcarii. Oamenii care au deschis primii ușa capitalismului în România. Micii comercianți care după 1990 au intrat cu mult curaj într-o lume despre care nu știau mai nimic: comerțul.  Gustul libertății i-a scos, pe cei mai întreprinzători, cu o măsuță în stradă pentru a vinde orice: ziare, îmbrăcăminte, dulciuri, săpunuri, spray-uri, parfumuri, electronice, ba chiar și alimente. Așa era atunci, în anii 90. Îți trebuia doar o măsuță, o aprobare de la primărie și multă inconștiență.

Între timp această formă de comerț a dus la apariția unei adevărate pături sociale: chioșcarii.

Am reușit să stau, atunci, de vorbă cu vreo câțiva. Nu toți erau dispuși să vorbească despre ei, despre afacerea lor, despre cum au început și cât au câștigat. Dar, aproape toți cei care și-au deschis sufletul și sacul cu amintiri aveau povești asemănătoare.

Pe Mircea Șerban l-am găsit fumând o țigară. Are 37 de ani și la început „a lucrat în turism”, după cum îi plăcea să spună, cu un zâmbet în colțul gurii.

„Prin ’90 mi-am scos pașaport și am început să călătoresc în Polonia de unde aduceam marfă pe care o vindeam prin consignații. Mergea bine atunci că lumea cumpăra de toate. Îmi luam câte un concediu medical de o săptămână, că și așa erau multe greve, dădeam o fugă peste graniță, mă întorceam cu marfă, în special îmbrăcăminte și produse electronice, după care o lună stăteam acasă și așteptam să se vândă. Când am prins un pic de cheag i-am scos pașaport și nevesti-mii și am trimis-o în Turcia. Așa că lucram amândoi „în turism”. Apoi ne-am luat o tarabă în bazar. Nevastă-mea vindea iar eu mergeam după marfă. Am avut două chioșcuri și în zonele centrale, dar ne-a mutat primăria pe toți. Ne-a trimis la marginea Iașului. Le-am desființat că nu scoteam nici banii de leafă a vânzătorilor. Toată povestea asta a mers până prin ’93-’94, pentru că între timp au apărut en-gros-iștii care aduceau aceeași marfă și umpluseră piața. Mai scăzuse și pofta românului de a cumpăra blugi și radiocasetofoane. Nu pot să spun că m-am îmbogățit dar cel puțin mi-am cumpărat o mașină și un apartament. Acum am un chioșc unde vând de toate. Câștigăm cât destul ca să trăim. E greu vara că ne omoară căldura iar iarna înghețăm de parcă am lucra la Polul Nord. Stăm cu rândul: când eu, când soția. Altfel n-am avea asigurată pâinea de mâine.”

Cei doi copii ai lui Șerban erau încă elevi. Fata. Irina, era în clasa a IX-a, iar băiatul, Andrei, mai mare cu doi ani. Vara, pentru că era vacanță, îi lăsa și pe ei să vândă la chioșc.

”E bine să știe cum se fac banii din muncă cinstită. Sunt copii calculați. Nu mi-i rușine cu ei. Îi las, vara, la chioșc pentru că am o grădină, undeva la țară, și merg cu nevasta, să o îngrijim. Mai aducem câte ceva de mâncare ca să nu dăm bani la supermarket”.

Când îl întreb cum îl tratează rudele, prietenii, observ că i se așează o umbră pe frunte. Cred că am atins un punct sensibil.

”Când începi o afacere, mică sau mare, mulți cred că te îmbogățești peste noapte. Atunci apar rude de care nici n-ai auzit vreodată. Unii au impresia că stau toată noaptea și număr banii de la saltea. Mă judecă dacă nu-i ajut, dar dacă îi chem să stea o zi în chioșc, la vânzare, se scuză că n-au timp. Am fost nevoit să spun ”NU” de multe ori. Am rude care nici nu mă mai salută. Și prieteni am pierdut. Dar nu regret nimic. În viață e bine să mai faci curățenie și printre cunoștințe. La început mi-a fost greu. Apoi am văzut că e mai ușor să știu că unii nu mă mai cunosc. Sunt mai relaxat”.

Zile libere nu există, concedii nu există. Poate când îi vor fi copiii mai mari, ca să aibă pe mâna cui lăsa chioșcul, care nu înseamnă doar vânzare, ci și aprovizionare. Și pentru a aduce marfă trebuie să știi ce vor oamenii să cumpere. Ecuații pe care nu l-a învățat nimeni să le rezolve. A învățat singur, din experiență.

”Și pierderea, și câștigul te învață ceva, dacă știi ce vrei să faci”, îmi spunea Mircea Șerban în timp ce trăgea ultimul fum din țigară.

Oameni de genul lui Mircea Șerban mai sunt mulți. Unii au avut șansa să-și deschidă un magazin, alții au dat faliment dar au avut curajul să înceapă o nouă afacere, să o ia de la început. Au simțit că în jungla capitalistă nu le mai poartă nimeni de grijă.

O altă parte din cei pe care îi vedem zilnic, la chioșcurile de unde ne cumpărăm un ziar, un pachet de țigări, o pâine ori alte nimicuri, sunt „angajați la patron”, după cum s-au obișnuit să spună. Este destul de ușor să-i faci să se confeseze, dar nu vor să le apară numele în ziar. Le este frică că-și vor pierde locul de muncă.

Costel are 30 de ani și de când se știe a lucrat la patron: în construcții, la un gater, la un depozit en-gros iar acum este chioșcar. Nu câștigă mult, în jur de trei milioane și jumătate dar, cu ce mai aduce și soția lui se descurcă într-o lună (era în 2002 – n.r.).

„Stăm într-o garsonieră și întreținerea nu ne costă mult. De îmbrăcat ne cumpărăm de la magazinele second-hand că ieșim foarte ieftin. De mâncare mai aducem de la țară, de la părinții mei. Să nu credeți că este o muncă ușoară să stai 10 ore pe zi într-un acvariu de un metru pătrat. Vă invit oricând să stați cu mine o zi întreagă aici. Cine nu știe poate să spună că nimic nu este mai simplu decât să stai pe un scăunel, să vinzi marfă și să încasezi bani. Vorbe, dom’le, vorbe. În primul rând trebuie să fiu atent la boschetari și la hoții care vor să fure marfa expusă. Vara, pe la orele prânzului simți că îți fierb creierii în cap. Apa pe care o aducem de acasă are un gust oribil pentru că se încălzește foarte repede. O folosim doar ca să ne mai răcorim pe mâini și picioare”, spune, cu resemnare, Costel.

Am întâlnit prin târg și alte persoane care, deși au ieșit la pensie, având un venit garantat, au preferat să-și caute ceva de lucru pentru a mai câștiga niște bani. Ioan A., la 64 de ani, s-a angajat ca vânzător la un chioșc de ziare. „Ce să fac domnule dacă pensia nu-mi ajunge. După 44 de ani de muncă am ajuns la pensie să mai muncesc 10 ore pe zi pentru că nu-mi ajung banii. Am avut noroc că am găsit postul ăsta. Nu mi-e rușine să muncesc. Mai rău este că în ultimele 10 zile niște tâlhari au spart chioșcul de 3 ori. Ca să mă dezmorțesc mai ies pe afară, mai stau de vorbă cu vecinii și trece timpul. Sper să fiu sănătos să mai pot munci aici.”

Comerțul stradal este una din activitățile care oferea, la un momemt dat, câteva mii de locuri de muncă numai la nivelul Iașului. Cumpărătorii erau încântați, mai ales ca cei mai mulți încă trăiau cu imaginea comerțului socialist care vindea în special creveți vietamezi, conserve cu mazăre, cu spanac, bulion și ghiveci.

Acuma parcă trăiau un vis. Vrei un litru de ulei mai ieftin? Mergi la chioșcul de la colț. Vrei un tricou sau o fustă la prețuri mai mici? Tot la chioșc te duci.

Dupămai bine de 10 ani de ”haiducie” în comerțul stradal, mulți dintre angajații de la chioșcuri erau îngrijorați că apariția supermarketurilor făcuse să le dispară din clienți.

Acolo chiar erau prețuri mai mici, iar ieșenii s-au învățat repede să „șofeze” cărucioarele prin magazin.

După 15 ani de la plimbarea mea prin târg, constat că chioșcarii nu au dispărut. Sunt mai puțini. Au rezistat cei care s-au adaptat. Pentru ei pare că a funcționat mai degrabă legea selecției naturale decât legea comerțului capitalist.

Citiți și Cerșetorii, ”leproșii moderni” ai marilor orașe

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *