Leonard Relea

luni

1

august 2016

3

COMENTARII

Cititul dăunează grav sănătății

Scris de , Postat în Carte, Exclusiv

cititul carti
Luni, 1 august, 2016

Cititul nu dăunează grav sănătății, dar am vrut doar să vă atrag atenția.

Am găsit zilele trecute (nu sunt la curent cu noutățile) câteva informații despre rezultatele testului PIRLS (Progress in International Reading Literacy Study) din 2011 ce scot la lumină o situație care mi se pare mai mult decât îngrijorătoare. Nu vreau să intru în amănunte, pentru că nu sunt specialist. Voi prezenta doar datele care se referă la numărul de cărți ce se găsesc într-o casă (familie), prin comparație cu media europeană, după chestionarea copiilor.

În ceea ce privește numărul cărților din casă/familie, avem următoarea situație:
• 38,5% dintre copii au în casă între 0-10 cărți, comparativ cu media europeană de 11,8% dintre copii care au mai puțin de 10 cărți
• 29% dintre copii spun că au în casă 11-25 cărți, comparativ cu media europeană de 19,7%
• 19,8% dintre copii spun că au în casă 26-50 cărți, comparativ cu 29,4% media europeană
• 8,3% dintre copii spun că au în casă 51-100 cărți, comparativ cu 23,4% media europeană
• Doar 4,4% dintre copii spun că au mai mult de 100 de cărți în casă, comparativ cu 15,7% media europeană.

Făcând un simplu calcul matematic, realizăm că în circa 87 la sută din casele românilor se găsesc maxim 50 de cărți. Asta înseamnă cel mult două rafturi de bibliotecă. Mi se pare incredibil.

Într-un film documentar realizat în 1980, postat pe youtube, realizat de Paula și Dorin Segal, se spunea că un român cumpăra, în medie, 7 cărți pe an și citea mult mai multe. Veți spune că autorii documentarului exagerau.

După 30 de ani, în 2010 statistica arată că un român cumpăra, în medie, o carte pe an. În același timp, în Polonia și Ungaria media era de 8-10 cărți/an per locuitor.

S-ar putea spune că mulți dintre cei care nu cumpără cărți probabil că citesc on-line. Am îndoieli și nu vreau să confundăm cititul de carte cu cititul informațiilor de pe site-uri. Mai mult, am convingerea că cei care citesc cărți electronice cu siguranță știu ce înseamnă o bibliotecă, așadar prefer să-i includ în categoria cumpărătorilor/cititorilor de carte. Un cititor de carte nu poate trăi fără print. Mai mult, în 2012 vânzările de carte electronică reprezentau circa 1 la sută din totalul pieței, așadar ideea că cititorii ar fi renunțat la print în favoarea e-book-ului e falsă.

De asemenea, aud multe persoane în jurul meu plângându-se că nu au timp să citească. După ’90, același lucru l-am susținut și eu mai mulți ani. Mă rog, nu mai aveam timp să citesc cărți, dar devoram presă. Apoi am descoperit că există timp și pentru cărți. Ba chiar foarte mult timp.

S-ar mai putea spune că românii nu cumpără cărți, dar merg la bibliotecă. Din păcate, un barometru cultural publicat anul trecut arăta că “Circa 14% dintre români merg lunar în mall, doar 1,7% merg la bibliotecă“ (sursa: mediafax.ro). Fără comentarii…

Citiți și: Lazăr Șăineanu, evreul care a ”zidit” dicționarul limbii române

Mai mult, unii vor spune că prețurile cărților sunt prohibitive. Este ușor de demonstrat că se pot cumpără 10 cărți noi cu 100 de lei. Știți ce înseamnă 100 de lei? Echivalentul a 5-6 pachete cu țigări. Adică norma de fumat pe o săptămâna a unui fumător obișnuit. Sau pe două săptămâni pentru cei ponderați. E adevărat, cărțile nu scot fum dar creează și ele dependență.

Cui îi este frică de dependența de cărți?

Hai să vedem ce înseamnă dependența de cărți.

Anul trecut, un text excepțional al lui George Bondor, ”Monstrul cititor”, din revista de cultură contemporană TIMPUL, m-a stârnit să citesc o carte despre ”dependența” de citit.

cititorul din pestera“Cititorul din peșteră” de Rui Zink (Editura Humanitas) este o cărticică de vreo 100 de pagini. Practic, un cititor obișnuit reușește să o lectureze în câteva ore.

Inițial ai tendința să o clasifici ușor în rândul cărților pentru copii, dar după ce întorci și ultima pagină îți dai seama că printre rândurile ei se ascund mesaje la care tu, ca om ce te consideri matur, poate nu te-ai gândit vreodată.

Încerci să găsești argumente pentru a răspunde la o întrebare banală: “La ce bun cititul ? “.

De altfel, un răspuns îl dă chiar Rui Zink: “Cititul  înseamnă să faci lucrurile să se întâmple în capul tău”.

Ca să revin pe scurt la subiectul cărții: un băiat sărac ajunge în cala unui vas care pornise într-o călătorie pe mare. Destinația, avea să afle mai târziu, era o insulă unde se află un monstru, numit Anibalector (dacă citiți cartea o să aflați de ce se numea așa) pentru care cititul era o pasiune. Nava era plină cu cărți ce trebuiau să fie folosite că momeală pentru prinderea “cititorului din peștera”. După ce vasul trece printr-o furtună, băiatul se trezește în peștera monstrului. Preț de un capitol și câteva luni, cei doi devin parteneri, ba chiar amici, iar băiatul este obligat să citească pentru a putea conversa cu Anibalector. Cu această ocazie, acesta descoperă că “cititul e ca patinatul, se învață prin practică, îi prinzi gustul tocmai exersând acest gust”.

Într-una din zile, însă, monstrul este prins de echipajul pornit la vânătoare și dus ca trofeu în oraș, unde i se rezervă un loc bine păzit la Grădina Zoologică. Lipsit de cărțile sale, Anibalector cade în… hai să-i spunem un fel de depresie. În cele din urmă, băiatul decide să-l elibereze și reușește, monstrul dispărând în pădure pentru totdeauna.

Discuțiile celor doi ar merita să fie incluse în lectura obligatorie a elevilor. Iată, mai jos, un bun exemplu despre cum am putea să explicăm copiilor diferența dintre o carte și televiziune:

 “Într-o zi am făcut prostia să-l întreb pe Anibalector cum de nu are televizor în peșteră.

 – Televizor? a răcnit , furios. Și la ce-ți trebuie așa ceva? N-ai cărți destule?

 – Păi, că să văd programe nostime…

 – Găsești? Anibalector a aruncat o carte (…) pe jos. Uite, fluieră cartea, ca să vezi dacă vine la tine.

 Nici n-am încercat să fluier. Mă căiam deja că deschisesem gura.

 – Nu vine la noi dacă fluierăm, nu-i așa? Asta-i viața, așa-s lucrurile bune în viață. Noi trebuie să facem un pas, lucrurile nu vin la noi de la sine, la nimic nu folosește telecomada, oricâte butoane ar avea. (…) O carte ne cere să mergem noi la ea. Un ecran cu imagini și tâmpenii, nu. Asta-i diferența dintre a călători și a stă pe loc. Cartea ne obligă să călătorim, televiziunea să rămânem gură-cască”

Chiar așa… televiziunea ne obligă să rămânem gură-cască, un efect pe care îl vedem din ce în ce mai des în jurul nostru.  Și nu mă refer aici doar la copii, ci și la oameni care nu reușesc să depășească realitatea din tubul catodic.

Dar să mă întorc la carte.

Condamnat pentru că-l eliberase pe Anibalector, într-una din zile, băiatul are un dialog cu căpitanul vasului, și îi spune:

“- El nu-i un monstru (…). Doar că-i place mult să citească.

– Poate, a spus căpitanul, (…). Dar trăim într-o epocă în care asta face din el un monstru.”

Oare așa să fie? Chiar trăim într-o epocă care îi transformă în “monștri” pe cei care citesc? Din datele statistice așa pare… că cititorii de cărți sunt ”specimene rare”.
E trist să știu că 87 la sută dintre familiile din România au în casă maxim 50 de cărți. Trist…

 

3 Comments

  1. Erika
  2. Leonard Relea
  3. Gabriela

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *