Leonard Relea

luni

27

iunie 2016

0

COMENTARII

Cornel George Popa, un autor reciti-Bill oricând

Scris de , Postat în Carte, Exclusiv

Cornel George Popa _ carti

Luni, 27 iunie 2016

Cornel George Popa cred că este unul dintre acei scriitori contemporani citi-Bill și reciti-Bill cu adevărat.

Trei cărți și un singur autor. Le-am citit una după alta, fără să-mi propun o anume ordine. La început a fost curiozitatea. Mă rog, un alt fel de curiozitate. De Cornel George Popa auzisem la începutul anilor 90 de la o prietenă care lucra la Opinia Studențească. Nu l-am cunoscut niciodată. Nu-l cunosc nici acuma. Doar ne like-uim pe facebook. Îmi amintesc că mi-a atras atenția un comentariu al său la un text al meu pe care îl postase prietenul Virgil Cosma. Nu mai știu ce trăsnăi scrisesem, dar comentariu lui CGP era unul dintre cele mai interesante și m-a făcut să mă umflu în pene vreo două zile. Virgil menționa: ”Merită citit!”, iar CGP  ”Văd că n-ai vândut corcodușe pe post de portocale!” . Acuma spuneți și voi, cum să nu te umfli în pene după așa cuvinte, chiar dacă mă umflam doar în fața oglinzii.

Aveam să aflu după câteva zile că CGP este cunoscut în cercul de prieteni ca Bill…. de la formida-Bill sau citi-Bill, cine mai știe? Dar asta e doar o paranteză ca să stiți despre cine vorbim..

Următoarea reacție a fost să merg la tata Google și să-l întreb ”Cine-i Cornel George Popa?”, că dacă întrebam de Bill cred că aflam mai degrabă ceva despre celălalt celebru Bill de pe planetă… cel cu pata de pe rochiță.

Primul rezultat de pe internet se referea la ”Romanele nepublicate ale lui Cornel George Popa”. Bun, trecem mai departe. Vreau să știu ce a publicat. Trebuie să recunosc că am cumpărat și citit, în ultimii ani, diverse cărți ale autorilor români contemporani. Atât de contemporani încât cu unii mă întâlnesc și pe stradă. Scrierile unora, puțini ce-i drept, m-au încântat. În schimb, cărțile altora m-au făcut să simt că am aruncat banii pe fereastră. E aiurea să cumperi o carte recomandată și să îți dai seama că hârtia respectivă este inutilizabilă.

Pe de altă parte, trebuie să recunosc că fiecare carte slabă mă face să prin curaj… :))

Să mă întorc la Bill. Al doilea rezultat de pe Google era Ura – Editura Polirom… Îmi zic: Mda… atrăgător titlu… Ura și mai departe!

Următorul rezultat era și mai și: ”PREMIERĂ Cornel George Popa prezintă Viaţa mea sexuală …” . Adică viața lui…  Cum s-ar zice, primele trei rezultate de pe Google nu mi-au stârnit interesul. Al patrulea parcă venea să pună capac: ”Cornel George Popa – Salonul de masaj”.  Buuunnnn!!! Aveam de ales: merg cu căutările mai departe sau abandonez. Hai să merg direct pe un site unde pot să găsesc tot ce a scris. Și am găsit. Ultima carte tipărită, în aprilie 2016, la Polirom, era ”Cei care mor și cei care vor muri  – Aventurile unui bibliotecar” . Cred că am cumpărat-o mai degrabă pentru că mi se părea prețul atractiv. V-am spus mai sus că m-am fript deja cu multe volume promițătoare.

 

”Cei care mor și cei care vor muri  – Aventurile unui bibliotecar”

După două zile o aveam în mână. O deschid, citesc prima propoziție și mă enervez. Ce naiba, am dat banii ca să aflu din primul rând că un individ se simte singur ca o p… Dacă voiam literatură de gang mergeam la lansările anunțate cu tam-tam la diverse manifestări periodice ale găștilor literare. Nu râdeți, am observat că limbajul de gang este promovat ca ”limbă română literară”.

Hai să trec peste prima propoziție. O fi vrut și omul să șocheze, să prindă și la publicul tânăr, că așa se obișnuiește acuma. Altfel nu te citesc decât dinozauri din aștia ca mine. Am trecut de prima propoziție, am trecut și de prima pagină, și de a doua…. aș fi vrut să trec și de primul capitol, dar cartea nu are capitole, ca să constat că acea primă propoziție care m-a șocat era de fapt un motiv de a-l introduce pe cititor în singurătatea unui pensionar de peste 70 de ani. Îți trebuie curaj ca să scrii despre viața unui pensionar, despre frustrările lui, despre visurile lui și să te aștepți să ai cititori. Oamenii vor să citească povești de alcov cu personaje care să stimuleze cititul… și imaginația.

Ori un pensionar ce poate să stimuleze? Poate doar un somn mai adânc.  Și totuși, autorul atacă subiectul frontal: ”Bătrânețea e înspăimântătoare pentru oricine, dar pentru un bărbat cu atît mai mult, din cauză că, înainte de a muri, începe să-i moară deja o parte din corp… (…) Nimeni niciodată nu a scris o carte explicită despre andropauză… ”.

Știu, nu v-am stârnit încă interesul. Carte nu e despre andropauză ci despre cum să păcălești bătrânețea. Cum să te menții treaz și să înveți să trăiești fără prejudecăți, fără angoase, să fii fericit între atâția oameni care vor să fie doar normali. Mihnea Pascal, personajul principal al romanului, un venerabil pensionar, după ce îi moare soția, se trezește față în față cu propriile gânduri, cu restul de viața care i-a mai rămas, cu un soi de libertate care într-un fel îl sperie. Chiar dacă nu reușește să se rupă de amintirea soției care îl ținea legat de trecut, pensionarul se hotărăște brusc să-și recreeze viața. Mai întâi își lasă barbă și adoptă un alt stil vestimentar prin care își șochează vecinii, prietenii și propriii copii, apoi prin atitudine și prin activitățile zilnice aproape ca scandalizează comunitatea blocului în care trăiește.

Dar oamenii sunt scandalizați mai degrabă pentru că ei nu au curajul să fie la fel. E o invidie care îi macină pe dinăuntru pentru că altul are curajul să facă ceea ce și ei și-ar dori. Da… toți vor să mănânce din ”pomul oprit”, dar puțini au curajul să arate că se poate. Ceilalți doar ridică garduri după care își ascund dorințele, spunînd că nu există.

”Degeaba m-am baricadat eu atîția ani în spatele unor aparențe false, construite chiar de mine, degeaba am încercat să (mă) trișez, degeaba am ocolit mereu subiectul, degeaba m-am ascuns în spatele unor norme morale, degeaba am disimulat cu artă, măsluind necontenit cărțile, degeaba m-am amăgit că sunt imun, că tot un biet frustrat și un parțial rămîn pînă la urmă”.

Mihnea Pascal le dă o lecție de viața tuturor: prezentul contează, trecutul nu-l poți schimba… iar viitorul… nu depinde doar de tine. Amintirea unei vieți pe care o consideră împlinită alături de fosta soție îl ajută să descopere cum să-și recreeze viața actuală.

”Bătrânii nu au viitor. Bătrânii au doar prezent. Și e vorba de-un prezent precar, limitat, strâmt, anost și greu. Iar asta dacă nu ești cumva bolnav. Fiind că atunci prezentul e doar o golgotă prost luminată pe care o urci poticnindu-te, îndurerat și rănit de moarte, spre chiar moartea ta.”

Volumul e o călătorie în universul introspectiv al unui bărbat care realizează că viața nu se termină decât atunci când pleci dincolo. În rest, fiecare vârstă are frumusețea și provocările ei.

Spre final apar și câteva personaje din alt roman al lui Bill, Daria și fetele ei. E vorba de ”Salonul de masaj”, apărut în 2014 la Editura  ALLFA. Despre acesta vorbim în continuare… 🙂

 

Cornel George Popa în ”Salonul de masaj”

Volumul ”Salonul de masaj” este de fapt al treilea în ordinea citirii, dar mă voi referi la el aici pentru că există o legătură cu  bibliotecarul Mihnea Pascal.

”Salonul de masaj” (erotic) nu este o carte despre masaj așa cum s-ar putea crede la prima vedere. Este o altă călătorie, de această dată în universul introspectiv al unei femei mature, condamnată la 20 de ani de închisoare, după ce a fost judecată pentru patru crime. Nu e un roman polițist. Este de fapt o scrisoare adresată de Daria Silvestri Mircescu, personajul principal, fiicei sale în vârstă de trei ani. Este o confesiune totală, ca la o judecată de apoi. Daria știe că nu mai are mult de trăit și simte nevoia să-i lase fiicei sale o mărturisire testamentară. Povestea începe în copilăria Dariei, o copilărie chinuită din cauza unei afecțiuni la coloană care, de-a lungul vieții, îi va puncta destinul. Practic atât norocul cât și ghinionul Dariei vor fi legate de această problemă.

În cuprinsul paginilor, Cornel George Popa reușește cu o abilitate de invidiat de orice psiholog să pătrundă până în cele mai adânci unghere ale sufletului femeilor și bărbaților, scoțând la lumină adevăruri uneori greu de digerat, alteori brutale pe care cei mai mulți dintre noi le simțim, le știm, dar nu le-am exprimat niciodată și ne jenăm să recunoaștem că așa este.

”Bărbaților le place să le povestească femeilor necunoscute viața lor nefericită. Viața lor pustie. Viața lor așa cum ar fi putut fi, dar nu e. Când povestesc, au impresia că obțin ceva. Că după ce-și termină povestea vor primi un premiu. În mintea lor, femeia e un trofeu, și ar face orice pentru a-l obține. (…) Bărbații cerșesc mila mai mult decât femeile și o fac fără nicio jenă. (…)
Femeile sunt mai ascunse. Bărbații nu. Iar un bărbat însurat care stă de vorbă cu o femeie frumoasă e cartea cea mai ușor de citit. (…)
O femeie ”vânează” stând ascunsă. Bărbații vânează ieșind la atac. O femeie periculoasă e ca o viperă: n-o vezi, n-o simți, nu te deranjează fizic, dar, odată ce ai călcat-o pe coadă din greșeală sau neatenție, ai murit.”

Daria Silvestri Mircescu își povestește viața fără ocolișuri, pas cu pas, alternând episoadele din trecut cu cele din prezent. Nu mai are nimic de pierdut. Doctorii i-au spus că mai are de trăit un an de zile. De data aceasta, închisă după gratii, simte că nu îi mai este frică de cuvinte, nu mai trebuie să se ascundă, să se prefacă. Adevărul scris o face să se simtă liberă. Confesiunea îi eliberează sufletul.

La un moment dat apare și surpriza romanului. Nu, nu e vorba de prinderea criminalului. Daria îi mărturisește fetiței ei cine este tatăl, cine este bărbatul cu care s-a iubit pentru a o avea, cine este bărbatul care i-a împlinit destinul de femeie: acela de a fi mamă.

”Da Miruna, ai ghicit. E vorba de tânărul acela din Iași care  îmi făcea curte ironizându-mi virginitatea și care a plecat brusc la București pentru a scrie într-o revistă de-acolo. Cel care mă ocrotea ca un frate și vorbea de la egal la egal cu mine, deși el era vedeta gazetei locale, laureat al multor concursuri literare, iar eu doar o ”boboacă” speriată venită de la Brăila în Iași aproape direct cu pluta…
El, să știi, este tatăl tău, iar numele lui complet e Cornel George Popa. Toți prietenii și cunoscuții îi spun Bill. Și așa îi voi spune și eu. Bill.”

Trebuie să recunosc că această mică scamatorie prin care autorul devine personaj în propriul roman te bulversează. Un roman de ficțiune devine brusc aproape o relatare a unor fapte reale. Practic, Cornel George Popa reușește să-și trezească cititorul și să-l facă să fie mai implicat în ceea ce citește. Și de ce nu, să-și pună întrebarea: dar dacă chiar așa s-a întâmplat?

E adevărat că la un moment dat autorul introduce discret și ironic câteva elemente care readuc romanul în zona ficțiunii. De exemplu demisia unui ministru de interne și a șefului poliției capitalei pentru că nu fusese descoperit un criminal. Da, sunt elementele care te readuc cu cititul în zona de ficțiune. Nu zâmbiți… știți bine ca așa este. Și mai sunt câteva, pe care vă invit să le descoperiți citind romanul. ”Restul e literatură”, ca sa-l citez pe Bill, cu ultima propoziție din volum. Un sâmbure de adevăr, totuși există pe undeva. 🙂

O scriitura clară cu idei de o profunzime neobișnuită pentru ceea ce se tipărește în ziua de astăzi. Un volum care te invită practic să-l reiei după un timp. Un roman reciti-Bill oricând.

Dar să mergem mai departe…. de fapt să mergem înapoi…

 

”Ultima cină cu Leonardo. Anula”

Am să încep cu un citat al lui Sorin Avram: ”Dacă ați citit toate cărțile lui Bill, în afară de asta, e ca și cum ați fi văzut toate filmele lui Stere Gulea, în afară de Moromeții.„

”Ultima cină cu Leonardo. Anula”, 2015, Editura Corint, este un roman istoric a cărui acțiune se petrece în ultimii ani de domnie ai lui Ștefan cel Mare. Domnitorul vrea să ridice Voronețul, dar își dorește ceva altfel decât s-a construit până atunci. Pentru aceasta are nevoie de cineva care să meargă la Milano pentru a lua lecții de la celebrul Leonardo da Vinci. Pentru această aventură este aleasă fata unui hangiu, Fanache, fiul unui negustor grec stabilit în Moldova. Anula e fata cea mai mică a hangiului. Avea un talent neobișnuit la pictură și, după sfaturi de taină cu Daniil Sihastrul, domnul Ștefan decide că ea e trebuie să ajungă la Milano. Și totuși, cum să facă astfel încât o fată să ajungă ucenic la maestrul Leonardo, cel care era în căutarea culorii perfecte? O să aflați dacă citiți romanul. Dar asta nu e tot.

Aventura în apropierea maestrului Leonardo era cât pe ce să se termine cu o crimă. Întoarsă în Moldova, Anula se dedică ridicării și pictării Voronețului. Anii trec, ea îmbătrânește, dar din păcate nu găsește culoarea potrivită…. până într-o zi în care găsește un borcan de la Leonardo. O amintire, o ultimă amintire legată de un moment tragic din timpul aventurii milaneze. În acel borcan va găsi răspunsul la îndoielile ei. Așa s-a născut albastrul de Voroneț.

La finalul cărții îți pare rău că e doar un roman de ficțiune pentru că  povestea este așa de credibilă încât ți-ar fi plăcut să fie adevărată. De altfel, scriitura este atâta de clară încât ai impresia tot timpul că privești un film. Nici nu simți că citești. Imaginile din pagini sunt atât de vii încât ai senzația că tu, cititor, ești participant la acțiune. Cornel George Popa reușește să creeze, cu o ușurință rară, imagini și sentimente din cuvinte. E un roman cu o dinamică alertă care nu-ți dă voie să faci pauze lungi. Dramă, comedie, aventură, romantism, bârfă și povestioare de alcov se împletesc de la un capitol la altul în așa fel încât romanul are toate ingredientele vieții reale.

Pentru a-i transmite, totuși, cititorului ca e vorba de o ficțiune, Cornel George Popa se folosește la un moment dat de o capcană. Și povestește cum într-o prăvălie din Milano, care se numea ”Gabriel Garcia Marquez & Aureliano Buendia”, se afla o carte care era scrisă de autori necunoscuți. Cartea se numea ”Un veac de singurătate”.

”Un veac de singurătate, a murmurat Leonardo. Cât de adevărat … și de trist totodată… Unii sunt singuri încă dinainte de a se naște, iar alții înțeleg că sunt singuri mult după moartea lor… ”

 

*****

 

Cam asta am avut de spus, pe repede înainte, ca să nu vă plictisesc, despre trei dintre cărțile lui Cornel George Popa. Sunt păreri subiective, nu mă pricep la critică, pot doar să spun dacă mi-a plăcut ceva sau nu. O să constatați că din textele lui Cornel George Popa nu mai ai ce să elimini, iar pentru mine asta e calitatea cea mai importantă a unui text bine scris.

PS: Stimabile Bill, indiferent cum am scris, pentru că atâta am înțeles, să nu uităm vorba bibliotecarului tău: ”orice e mai bun decât nimic”. 🙂 ”Ura”, urmează… 🙂

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *