Leonard Relea

sâmbătă

6

iunie 2015

1

COMENTARII

Coșmarul de la telefon… dacă celălalt îți răspunde

Scris de , Postat în Exclusiv

copil la telefon

3 iunie 2015 

Textele Teodorei Manea pot crea dependență… Primul pe care l-am savurat a fost cu băiatul emigrat în Anglia care își vedea pe skype câinele din România. Habar n-am cum funcționează skype-ul. Am auzit că e un soft care te ajută să te vezi cu persoana cu care vorbești. Mi se pare aiurea… Parcă s-ar uita cineva la tine pe gaura cheii de la ușă.  Prefer totuși un telefon.

Vorbesc pe Skype cu câinele meu

4 iunie 2015

Trebuie să recunosc că abilitățile mele tehnice de comunicare n-au depășit stadiul Messenger și mai nou Facebook. Nici pentru telefonia mobilă n-am avut vreo pasiune. Primul telefon mobil l-am primit de la serviciu abia în 2004, pentru o rețea care acuma nu mai există. Și din momentul acela viața a devenit un fel de coșmar. Toată lumea mă putea găsi oricând, oriunde. Tresăream de fiecare dată când îi auzeam soneria: cine-o fi, ce s-o fi întâmplat? Apoi m-am învățat cu el… nu era chiar așa periculos, dar nu-l foloseam decât pentru a suna și a fi sunat. Alte funcții care făceau din acest aparat un gadget inteligent păreau prea complicate pentru a le desluși tainele. O să spuneți că-i ciudat ca un tip care la bază e politehnist să se sperie de un banal telefon. Cred că încă eram în acea ”stare de negare” a evoluției… (hm… mă întreb ce ar spune psihanaliștii).

Și pentru că am spus cândva că pe mine nu mă interesează nici un fel de telefon mobil, patru ani mai târziu am plătit această aroganță. În 2008 am fost obligat de o anumită situație să-mi fac un abonament Orange, iar câteva luni mai târziu și un abonament Vodafone (sau cum se mai numea atunci). Așa că în geantă mea existau la un moment dat 3 telefoane mobile. O adevărată ironie a vieții, o să spuneți. Cam da… deși părea mai degrabă un coșmar.

Tot în 2008 am învățat să trimit sms-uri. Primul, o urare de Crăciun, mi-a luat 30 de minute ca să-l scriu…. Nu știu nici în ziua de astăzi dacă a ajuns la destinație… Procedurile mi se păreau atât de complicate încât aveam senzația că o să-l trimit abia în Noaptea de Înviere. Trebuie să recunosc că setările de la telefon mi-au făcut nervii ghem. Apoi m-am obișnuit și cu asta. Nu mă refer la nervii făcuți ghem, ci la trimiterea de sms-uri.

Acuma prefer să scriu mesaje scurte decât să sun. Pentru că a suna pe cineva la telefon, de multe ori e o pierdere de vreme. O pierdere de vreme dacă îți răspunde… altfel scapi repede.

Mulți oameni se simt obligați să te țină de vorbă la telefon. Tu îi suni pentru o chestiune urgentă și constați după jumătate de oră că discutați despre ce face ăla micu la grădiniță, despre cum miroase a tocăniță de la vecina, de stă tot blocul cu nasul în sus  pe casa scării, despre fitzoasa de la parter pe care în fiecare noapte o aduce acasă unul mai bătrân, cu o rablă de mașină de te întrebi ce naiba o fi văzut la el (lumea nu știe că e șoferul de serviciu care îi „distribuie” pe toți acasă când programul depășește orele târzii ale nopții) și tot felul de barfulițe despre politică și can-can televizat.

Am rezistat vreo 2 – 3 ani cu cele trei telefoane după care am renunțat pe rând la ele. Mai întâi telefonul de la serviciu deoarece firma intrase în insolvență și nu mai avea bani pentru abonament. Insolvența e o formă elegantă de a trage țeapă celor cărora le datorezi bani. Ăsta a fost singurul câștig, din punctul meu de vedere. Mă refer la absența telefonului de serviciu. Pierderile le-am contabilizat la leafă și le-am șters definitiv din memorie după un an și jumătate. Apoi am renunțat la unul dintre cele două abonamente personale. Nu are importanță la care rețea… nu vreau să le fac reclama celorlalți… Š

Așa că în momentul acesta sunt fericitul posesor al unui telefon atât de vechi încât sunt convins că dacă îl pierd pe stradă, îl găsesc în același loc și după o săptămână.

Practic, pentru mine cred că telefoanele ar fi mai ușor de folosit dacă ar avea o tastatura cu măcar 100 de taste. Ca la un computer. Dacă sunt din astea inteligente sau smart parcă le zice, ori ”ice-cream”… mi-i frică să nu împrumut ceva din inteligența lor. Unul din băieții mei, proaspăt absolvent al grupei mici la grădiniță, îmi spune ca nu există telefonice-cream” ci ”touchscream” … Ups… iar mă corectează”: ”touchscreen”.  Ma rog… Uite așa se nasc copiii în ziua de astăzi, mai ”up-gradați” si neapărat conectați wi-fi cu viața, de te întrebi ce o fi fost mai întâi copilul sau telefonul?

Am auzit că unii își cumpără televizoare inteligente după care nu se mai dezlipesc de ele în speranța că inteligența e contagioasă… Aș vrea să fie așa… dar să nu funcționeze pe baza butonului ON/OFF.

5 iunie 2015

Că să mă întorc la Teodora Manea… Am lecturat în ultimele 3 zile mai multe texte ale sale, „plantate” în mediul online. Căutați-le și citiți-le pentru că n-o să regretați. Dar mai întâi închideți aparatul ăla micuț care se numește telefon

Ba mai mult decât atât, începând de astăzi are propriul blog pe site-ul revistatimpul.ro.  De fapt asta vroiam să vă spun de la început…

1 Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *