Leonard Relea

marți

29

decembrie 2015

2

COMENTARII

Costică Andrei – a șaptea zi n-a mai venit

Scris de , Postat în Amintiri despre oameni, Exclusiv

Costica Andrei

29 decembrie 2015

29 decembrie 2003… o zi pe care e greu să o uit. Dimineață, pe la ora 10,00, treceam prin dreptul Casei Cărții din Iași. Era o lumină curată, un soare cu dinți și un ger care pișca de obraji și de vârfurile urechilor. De pe partea cealaltă a străzii traversa Costică Andrei, așa cum îi spuneam cei apropiați. Nu ne văzusem de ceva timp, așa că m-am oprit și l-am așteptat. Ne cunoșteam încă din 1990.

*****

L-am văzut prima dată pe un hol de la Convorbiri Literare. Era în februarie 1990. Stătea pe un scaun, lângă un cuier, și aștepta. Sau cel puțin asta a fost impresia mea atunci. Eu am ajuns acolo, ținându-ma scai de un tip care promitea ca scoate un ziar și mi se părea că îmi pusese Dumnezeu mâna în cap, deși nu mai lucrasem niciodată în presă. Ar fi fost și greu. În 1988 abia terminasem  liceul. Dar știam de atunci că vreau să scriu, deși nu știam cum să o fac. Nici acuma nu prea știu, dar încerc să mă descurc.

Tipul de pe scaun, cu părul negru-negru, cu plete și o barbă ușoară care cobora de la capetele mustăților spre gât, m-a făcut să mă gândesc la actorul Charles Bronson. Nu știu de ce, dar la asta m-am gândit atunci. Vorbea apăsat și un pic nervos. Nu avea ezitări. Fumul țigării din mâna dreaptă ne învăluia pe toți și datorită luminii slabe, se crea o atmosferă parcă de conspirație. Era totuși iarna lui 1990.

După vreun an, am ajuns să lucrez cu Costică. Reușise să înființeze un ziar care se numea ”Mneața”. Nu zâmbiți. E formula cu care se salută moldovenii dimineața… Mneața! Nu-i așa? După apariția câtorva numere, publicația și-a schimbat denumirea în Bursa de Est, devenind pentru doi ani o publicație săptămânală de mare impact pe piața presei ieșene. Nu intru acuma în amănunte, poate o voi face cu altă ocazie. Cert este că la Mneața și Bursa de Est mi-am făcut intrarea în această lume fascinantă.

Costică Andrei a fost unul dintre oamenii și-au pus amprenta, care mi-a influențat modul de a vedea presa, de a gândi în acest domeniu, de a vedea ziarul înainte de a fi tipărit, de a înțelege mecanismul după care funcționează o redacție. La Costică Andrei am auzit prima dată care este cel mai important post dintr-o redacție. Nu vă gândiți la postul de redactor șef. Nici pe departe. E secretarul general de redacție sau SGR-ul cum i se spune. ”Dacă SGR-ul vrea să apară ziarul, atunci apare. Dacă nu vrea, nu apare!”, spunea Costică. Și din acel moment mi-am dorit să fiu SGR. Și am fost… destul de mulți ani la diferite publicații.

Practic, SGR-ul e acel pion care știe tot ce se întamplă într-o redacție. El trebuie să știe tot procesul prin care apare un ziar. De la scriere până la tipar. Și trebuie să poată interveni și într-o parte, și în alta.

Îi datorez lui Costică Andrei tot ceea ce știu din tehnica realizării unei publicații. La început stăteam lângă el și furam meserie. Zile și nopți. Mă ofeream să fac ceea ce puteam doar ca să mai prind câte ceva. Era un om în continuă mișcare, cu o mulțime de idei în cap, inovator, cu simțul umorului, generos, mereu disponibil pentru un sfat, o părere, o mână de ajutor.

După ce am început să învăț să scriu, la foarte scurt timp din momentul în care mi-am făcut intrarea în presă, am trecut la un alt nivel. Am avut un alt mentor, domnul profesor Daniel Condurache, cu mult înainte de a se înființa Facultatea de Jurnalism de la Iași. Dar, asta e altă poveste, pentru altă dată.

*****

În acea dimineață, de 29 decembrie 2003, ne-am oprit în față la Casa Cărții. Am schimbat câteva vorbe și ne-am urat La mulți ani! și sănătate. De unde să știu ce se va întâmpla peste câteva ore? A doua zi, pe 30 decembrie, un telefon de la soția sa, Manuela, m-a făcut aproape să scap receptorul din mână. Am auzit o voce stinsă și obosită: ”Să știi că a murit Costică.” Prima dată am crezut că nu aud bine. Cum, adică. Ce glumă poate fi asta? Nu erau nici 24 de ore de când ne urasem ”La mulți ani!”. ”A fost omorât. Aseară. În satul părinților lui”, a continuat Manuela. Greu de crezut… și totuși…

Avea 42 de ani și tocmai începuse să publice în Dacia Literară fragmente dintr-un roman la care lucra, intitulat ”A şaptea zi” . Și n-a mai fost a șaptea zi, n-a mai fost nici Revelionul. A fost ultimul drum, în ultima zi din 2003.

Sunt multe de povestit și nu pot să le spun pe toate. Nu mi-am propus să fac un portret al lui Costică Andrei . Fiecare și-l amintește, poate, într-un anume fel. Am vrut doar să ne amintim de el, pentru că e o parte din noi, cei care l-am cunoscut și am primit de la el un sfat, o părere, un gând bun. 

RIP, Costică!

*****

Student la facultatea de Biologie a Universității Al. I. Cuza din Iași, Costică Andrei a scris încă din anii 80 la Opinia Studențească. În 1988 a absolvit ca biolog și de nevoie a lucrat ca profesor timp de doi ani la Sinești. Imediat în 1990 a reluat colaborările cu presa, publicând texte în Cronica, Convorbiri literare, Timpul, a înființat Bursa de Est, a fost fondator al cotidianului Țara, de la Chișinău, unde a și lucrat o perioadă, a publicat în cotidianul Universul, a înființat săptămânalul Alfa-Media, a continuat activitatea publicistică in Opinia Studențească în anii 1998 – 1999, a înființat revista SPUNE (un proiect pentru ajutorarea oamenilor străzii), a colaborat cu câteva edituri și în ultima perioadă a vieții lucra la un roman, A șaptea zi, din care publicase un fragment în Dacia Literară, nr. 48 (1/2003).

De asemenea, la începutul anilor 90 a scris o piesa de teatru, după o proză publicată în timpul studenției în Opinia Studențească, intitulată ” Administratorul”, piesă trimisă la un concurs organizat de Teatrul din Tg Mureș, unde, din motive neelucidate, jurizarea finală nu a mai avut loc.

*****

Vreau să vă prezint în continuare două texte ale lui Costică Andrei , publicate in perioada 1998 – 1999 în revista Opinia Studențească.

Un grupaj intitulat RATARE , format din două tablete, una semnata de Florin Iaru și cealaltă de Costică Andrei .

O fiică a risipirii

George Călinescu era de părere că pentru a ajunge un bun critic trebuie să ratezi toate genurile. Dacă el are dreptate, înseamnă că nici o ratare nu este o nenorocire definitivă.

Ratarea pare a fi o stare prin care trecem zilnic, din care cei mai mulți își revin, dar din care unii nu se mai întorc niciodată. Un amic bogat îmi spunea zilele trecute că a devenit o modă printre cei cu stare să se laude cu sărăcia lor de moment. Mulți dintre aceștia își poartă respectiva sărăcie prin oraș precum poartă săracii celularele. O ratare de moment, iată, a ajuns o modă. Mai grav ar fi să ajungem să ne lăudăm cu însuși subiectul nostru. Inițial s-a dorit să spun aici dacă sînt ratat și, dacă sînt, cît de ratat ma simt. Să afirm așa ceva ar fi un afront adus chiar redacției Opinia Studențească, căci cine se aseamănă se adună.

Ne este extrem de greu sau chiar imposibil să recunoaștem o ratare, oricît de mică, atunci cînd trecem prin ea. Mintea noastră lucrează în așa fel încît cu timpul fabulăm și orice eșec se transformă într-o victorie. Nu a fost înfrîngerea lui Decebal de către Traian un eșec? Dar iată ce origine latină sănătoasă avem noi azi. Nu a fost oare refuzul lui Ștefan cel Mare de a-l finanța pe Cristofor Columb un eșec? Și cîte altele…

UE și NATO sînt și ele azi niște ratări pe care istoria le va transforma cu timpul în momente de glorie.
Zeci de indivizi deștepți, uneori chiar prea deștepți, au ajuns să bată zilnic tavernele, să lovească cu pumnii în mese, pentru că acele mese sînt făcute să lovești cu pumnii în ele, și să înjure pe teme ce sînt pentru a fi înjurate. Risipirea este, în cele din urmă, un păcat cu mult mai mare decît ratarea.
Răstignirea lui Hristos a fost și ea o ratare. O ratare pe care o aniversăm an de an. Și atunci, ce este ratarea decît istoria omenirii.

PS: Dacă vă amintiți, în meciul de fotbal SUA – Columbia de la Campionatul Mondial din Statele Unite ale Americii, un ghinionist pe nume Escobar a tras sănător în minge și aceasta s-a dus taman în propria poartă. Nu a ratat, și asta l-a costat viața.
(Opinia Studențească – Serie nouă, nr 25, 15 – 21 februarie 1999)

 

Luptînd pînă la unu, sau unu și jumătate, noi am învins starea de veghe

Alexei e pe jumătate rus. Cel puțin jumătate din ceea ce îl înconjoară trebuie să fie balșoi. Ușor de înțeles, la cele 103 kilograme pe care le poartă zi de zi. Alexei e un student model și locuiește împreună cu noi (încă doi) într-un apartament de cămin. El ne spune că nu-i bine să fumăm atît de mult. Îi dăm dreptate, dar nu-l luăm în serios. Ne spune că nu-i bine să bem atît de mult. Nu-i dăm nici dreptate și nici nu-l luăm în serios. Ne mai spune că singurul lucru plăcut din viața omului este somnul. Îi dăm dreptate și îl luăm în serios.

Cele trei sfaturi mai sus amintite ne-au adus, în mai puțin de două luni, în pragul catalepsiei, fapt pentru care tot Alexei a ”schimbat macazul”. După ce, pe rînd, au fost scoase din uz ceasurile electronice cu sonerie, radiourile cu ceas, ceasurile de perete, ceasurile-calculator ș.a.m.d., colegul nostru model ne-a decorat apartamentul cu un ceas cu clopote, producție Arad. Fără nici o îndoială, ăsta a fost cel mai mare ceas cu clopote pe care l-am văzut vreodată. Efectul paralizant al soneriei asupra nenorocitelor noastre ființe s-a dovedit, totuși, real doar în stare de veghe.

În primele trei zile măsurate de noul ceas, minunea se întâmplă și ajungem la timp la școală. Aici, la un seminar, Alexei e întrebat dacă e student străin, dacă a greșit sala sau dacă s-a transferat de la o altă facultate. Fără nici o ezitare, Aleoșa răspunde că a avut un accident care l-a ținut mult, foarte mult timp la pat. Numai noi știm că nu minte, dar tot noi știm că nici un medic de pe pământ nu poate elibera un concediu medical pentru somn.

Totuși, o minune nu ține, la români, mai mut de trei zile. Probabil nici la ruși. Începînd cu a patra zi, reacționînd ca un robot, Alexei se ridică în fund, acționează tacticos pîrghia de întrerupere a soneriei, în timp ce degetul mare de la picior se lipește de întrerupătorul de contact al radioului cu ceas aflat la celălalt capăt al patului. Apoi, somn, somn mult.
Mișcarea se repetă zilnic, din ce în ce mai precis și mai rapid. Îi povestim. Nu ne crede. Timp de cîteva zile, reușim să-l facem să vorbească prin somn, să-l înregistrăm și chiar să-i facem cîteva poze cu ceasul în mână. De data asta, ne crede.

Întorși, apoi, seara la cămin, dăm peste o instalație infernală: într-un lighean se afla o oală de tablă, deasupra un castron, iar în castron, ceasul; de jur împrejur, tot ligheanul era împănat cu linguri și furculițe, iar peste ceas, agățat de clopote, trona un polonic.

Toată această sculptură heavy-metal avea să ne trezească, a doua zi dimineață, îngroziți și convinși că în următoarele clipe cîteva plutoane de pompieri aveau să năvălească pe ușă și prin ferestre. Pentru prima dată, Alexei a ajuns la verticală în mai puțin de o secundă. Părea promițător. Dar, de fapt, totul s-a întâmplat în următoarele două secunde. A luat în brațe toată instalația, a deschis fereastra și mașina infernală a dispărut dincolo de limitele camerei. Apoi, calm, Alexei a închis fereastra și a plonjat sub pătură. Stupoare! După numai cinci minute, colegul nostru se trezește: ”Băi, da de ce n-a mai sunat ceasul ăla?!”
(Opinia Studențească – nr 2, iunie 1998)

Pe Costică Andrei l-am cunoscut, am lucrat împreună la mai multe proiecte, am băut cafele, am fumat împreună, am mâncat împreună, ne-am ajutat, ne-am sfătuit atunci când a fost cazul. Din 2003 și până astăzi au mai plecat dintre noi și alți colegi din presă. Pe unii i-am cunoscut și am lucrat cu ei, pe alții îi știu doar după nume și activitate. O să încerc o scurtă evocare despre fiecare.

 

Vanda ConduracheDoamna Presei Ieșene: Vanda Condurache (1955 – 2007), luată dintre noi în urma unui tragic accident auto …
”Timp de mai mult de 15 ani, TVR Iași i-a fost unul din cele mai dragi locuri. Aici și-a făcut prieteni, și-a adus studenții și a creat jurnaliști adevărați. De numele Vandei Condurache se leagă promoții întregi ale Departamentului de Jurnalism și Stiințele Comunicăarii de la Universitatea „Al. I. Cuza”, unde era titularul catedrei Canale de comunicare – televiziune. De pe 10 mai 2007, Vanda Condurache trebuia să participe la cea de-a 25-a Conferință anuală a CIRCOM Regional, la Bilbao, în Spania, pentru a juriza competiția celor mai bune producții de televiziune europene. Colegii săi au așteptat-o în zadar.” (Sursa – opiniastudenteasca.ro )

*****
Florin ZamfirescuFlorin Zamfirescu (1963 – 2010) , avea abia 47 de ani.
”Şi-a început cariera în 1982, în vremea studenţiei, ca secretar general de redacţie, la revista “Opinia studenţească”, o publicaţie culturală extrem de vie pentru acea perioadă. Din 1991, timp de nouă ani a fost gazetar la “Monitorul de Iaşi”, primul ziar puternic al Iaşului de atunci, fiind unul dintre fondatorii acestuia. A editat apoi, pe rând, publicaţiile “Obiectiv”, “Foaia Ieşeanului”, “Lumea Ieşeanului”.
La începutul anului 2005, a făcut parte din grupul de laici care i-a propus Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, proiectul primului cotidian creştin din România, Lumina.” (sursa: ziarullumina.ro)

Prof. Univ. Daniel Condurache: „A fost cel mai complet om de presă din Iași, autodidact și care a făcut școală în jurul lui, ceea ce foarte puțini jurnaliști fac. A avut generozitatea asta de a împărți tot ce știa; niciodată n-a ascuns nimic.”

*****

Nony PopaConstantin (Nony) Popa  (1967 – 2011), avea doar 43 de ani.  Un fotoreporter care a surprins prin obiectivul aparatului toată istoria Iașului din ultimii 20 de ani. A fost fotoreporter al „Ziarului Lumina” timp de aproape şapte ani.

 

*****

Maria Guraliuc (1983 – 2012), 29 de ani, o fată firavă, ucisă de fratele său în iulie 2012, nu se știe din ce motiv. Împreună cu ea a fost trimisă între îngeri și fiica sa în vârstă de 5 luni.

*****

Felicia Cilinschi (1976 – 2009), 32 de ani, a plecat dintre noi după o luptă dură cu leucemia.

*****

Eugen Leonte (1968 – 2013), avea doar 45 de ani, răpus de o boală necruțătoare. A fost tehnoredactor, un om de o meticulozitate cum rar am văzut, prin ale cărui mâini au trecut câteva ziare ieșene.

*****

Florin AneculaeseiFlorin Aneculăesei (1975 – 2013), la doar 38 de ani, a plecat si el … un om care si-a făcut cu pasiune meseria de fotoreporter…
Gabriela Doboș: „Pe 22 noiembrie 2013, Florin Aneculăesei s-a dus pe planeta unde oamenii buni se duc când se duc. Avea doar 38 de ani. A fost unul dintre fotoreporterii post-decembrişti ai Iaşului. Era pasionat de fotojurnalism de aceea a fost ales să slujească gazetăria cu aparatul de fotografiat. Aproape un deceniu, a ilustrat nenumărate știri, interviuri, reportaje, evenimente pentru presa locală, regională, naţională şi internaţională. Pe atunci, fotografiile se iscăleau rar, de aceea patima pasiunii lui se găsește mai cu seamă în presa tipărită.”

*****

Alex SavitescuAlex Savitescu (1978 – 2014), avea doar 36 de ani.
Era lector şi director al Departamentului de Românistică, Jurnalism – ştiinţe ale comunicării şi Literatură comparată de la Facultatea de Litere a Universităţii „Cuza”.
A colaborat cu Radio Iaşi şi a făcut parte din prima generaţie de absolvenţi ai Departamentului de Jurnalistică din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. A lucrat la săptămânalul „Opinia studenţească”, unde a fost şi redactor-şef. (Sursa: Ziarul de Iași, foto: pagina de facebook)
Prof. Univ. Daniel Condurache: ”Am pierdut imens, cu toții, prin dispariția sa, dar cel mai mult au pierdut cei care nu l-au cunoscut, care vin acum spre băncile școlii și care nu vor avea prilejul să stea de vorbă cu el. Era delicat și tăietor prin ironia foarte fină pe care o avea, era un om special de care o să-mi fie foarte foarte dor.“ (sursa – opiniastudenteasca.ro)

*****

Dorin SpineanuDorin Spineanu (1954 – 2015), 61 de ani, răpus de o boală necruțătoare.
Prozator, poet și ziarist născut la Timişoara în 1954, a absolvit Liceul „Mihai Eminescu” din Iaşi. Publicistul a frecventat revistele ieşene „Dialog” şi „Opinia studenţească”. Dorin Spineanu a debutat publicistic în 1975 în revista „Opinia studenţească” cu un grupaj de poeme. În 1992, scriitorul a debutat editorial cu proza „Zile sălbatice”, apărută la Editura Institutul European. A mai semnat romanele ”Răfuială în oraş”, semnat cu pseudonimul Michael Despineano şi „Natasa blues”. A publicat tablete jurnaliste în diverse cotidiene ieșene.

 

 

 

 

*****

Marius Nicula (1980 – 2004), 24 de ani, răpus de leucemie.

*****

UPDATE (29 decembrie 2016)

Bogdan Ulmu (29 aprilie 1951 – 21 mai 2016) – regizor, publicist, profesor universitar.

UPDATE  2018

Marcela Donciu Chiriac (n. ? – d. mai 2018) – ziarist, corespondent al Agentiei de Știri Evenimentul, Redactor-șef Flacara Iașului.

Ovidiu Scutelnicu (n. 23 septembrie 1967 – d. 8 decembrie 2018) – unul dintre ziaristii din perioada de glorie a Monitorului de Iași.

2 Comments

    • Leonard Relea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *