Leonard Relea

joi

17

mai 2018

0

COMENTARII

Cum am ratat un interviu cu Ticu Lăcătușu

Scris de , Postat în Exclusiv

everest Ticu Lacatusu
Joi, 17 mai 2018

Astăzi s-au împlinit 23 de ani de când primul român a cucerit Everestul….
L-am cunoscut pe Ticu Lăcătușu în acel an, 1995, a doua zi după ce s-a întors la Piatra Neamț, după expediție. După ce cucerise Everestul. Era primul român care punea piciorul la peste 8000 de metri altitudine.

Eram primul ziarist din țară care bătea la ușa lui. Era, cred, 10,00 dimineața. L-am trezit din somn. Un tip subțire la trup, cu obrajii supți, cu o barbă nu foarte mare, ochi duși în fundul capului, m-a privit câteva clipe buimac, după care aflând pentru ce l-am trezit, mi-a spus amabil că nu poate vorbi cu presa decât dacă are acceptul directorului de la RIFIL Săvinești. Societatea nemțeană, o societate româno-italiană înființată în anii 70, era principalul sponsor al expediției, și fără acordul directorului nu putea să declare nimic.

Când am auzit RIFIL, am înlemnit. Știam deja deznodământul. Dar am plecat spre gară ca să ajung la Săvinești. Nu uitați că era în 1995 când nu exista telefonia mobilă, iar internetul era un lux care venea pe linia telefonică fixă.

De ce știam că merg degeaba? Pentru că în iarna acelui an, prin luna februarie, dacă îmi amintesc bine, la RIFIL a izbucnit o grevă care a durat vreo două-trei săptămâni. Pentru o întreprindere care lucra aproape doar pentru export și o zi de pauză este dezastruoasă. Dar mai ales când e vorba de săptămâni. Ce doreau muncitorii? Ce doreau toți muncitorii la acea vreme: lefuri mai mari. Practic mărirea care o cereau la leafă echivala cu prețul a două ouă. Pare stupid acuma și vă asigur că așa era și atunci. De aceea a și fost numită ”greva celor două ouă” .

Fiind corespondent al Evenimentului Zilei (era încă în perioada Ion Cristoiu), într-una din dimineți eram la poarta RIFIL așteptând să intru la director pentru afla opinia despre grevă. Ce spuneau greviștii știam deja. În dimineața respectivă, la ora la care intrau pe poarta întreprinderii cei din conducere, greviștii îi așteptau cu lumânări aprinse cântând ”Deșteaptă-te române!”. Era un episod de culoare pe care l-am întregistrat pe retină. Am intrat apoi la director, care mi-a explicat cu dovezi că salariații RIFIL aveau oricum lefuri peste media celor de pe platforma industrială Săvinești, că aveau transport asigurat plus o gustare în timpul lucrului. Așadar o leafa bună și beneficii. Dacă le-ar fi mărit leafa exista riscul să se declanșeze greve în lanț pe toata platforma industrială Săvinești. Mai mult. Le făcuse sindicaliștilor trei propuneri pentru a ajunge la o înțelegere, dar aceștia le respinseseră pe toate.

Am transmis la București, în redacția Evenimentului Zilei, un text de vreo 3 pagini în care explicam situația altfel decât apăruse în alte ziare centrale care nu aveau corespondenți locali, dar scriau copiind din buletinele de știri ale agențiilor de presă. Evident, pentru a respecta cronologia faptelor, textul meu începea cu primirea conducerii RIFIL cu lumânări și cântec.

Din păcate, a fost singurul fragment care a apărut în ziar, într-un grupaj  cu mai multe greve din țară. Atâta înțeleseseră colegii din București. Atâta li s-a părut interesant.

Acuma trebuia să dau ochii cu același director. Am ajuns la secretariat. De această dată am așteptat vreo 30 de minute. Încă mai aveam în geantă manuscrisul articolului transmis la București. Directorul (din păcate nu-mi mai amintesc numele) a ieșit din biroul, a venit drept spre mine și mi-a spus: ”Știu pentru ce ați venit! Nici un cuvânt al lui Ticu Lăcătușu nu va apărea în ziarul dumneavoastră!”. Am încercat sa-i explic că nu-i vina mea. M-a privit și mi-a spus ca mă înțelege, dar nu mai avem ce discuta.

Da. Erorile de presă se plătesc la un moment dat. Și nu era eroarea mea, ci a editorilor din București. Nici măcar nu avea legătură cu ascensiunea. Așa am ratat să fiu primul ziarist care să scrie despre Ticu Lăcătușu după întoarcerea de pe Everest.

*****

Un foarte scurt rezumat al amintirilor din acea ascensiune, postat de Ticu Lăcătușu, pe pagina sa de Facebook, pe 17 mai 2018:

”Everest 17 mai 1995. Singur pe varf, fara serpas si fara oxigen, utilizat doar 200m deasupra ultimei tabere (8250m). Alte vremuri: doar 350 alpinisti pe varf pana atunci, doar 75 dinspre Tibet, doar eu + alti 5 in acea zi, niciun serpas, fara corzi fixe pana pe varf. Cu un an inainte, traseu dificil, in premiera, pana la 8100m, atat cat ne-a lasat o avalansa imensa din care am scapat doar gratie Celui de Sus. (…)”

 

Apropo de RIFIL, iată ce scria, în aprilie 2016, pe pagina sa de Facebook, Ticu Lăcătușu:

”Exista un om caruia ii datorez extrem de mult, aproape totul. Fara el, nu as fi ajuns pe Everest, in premiera romaneasca, in 1995, sec. 20. As fi ajuns, poate –cu mult noroc- in mileniul 3, cot la cot cu alpinistii din tarile africane. Guvernul Romaniei a investit un sfert de milion de dolari pentru ca alti alpinisti romani sa repete ascensiunea mea, in 2003. Diferenta este ca in mileniul 3, intr-o zi favorabila, urca pe Everest de 10 ori mai multi oameni decat am fost noi, atunci, in 17 mai 1995, adica doar 6 alpinisti, niciun serpas. Iar in intreaga istorie a alpinismului urcasera pana in 1995, pe ruta nordica, dinspre Tibet, cam tot atatia oameni cati urca acum, intr-o singura zi. Ei bine, datorez acest lucru unui singur om, sufletul firmei Rifil, Luigi Bodo.
La multi ani din toata inima, domnule Bodo !”

 

Citiți și Muzeul Vasile Conta care nu a fost deschis niciodată
Foto: pixabay.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *