Leonard Relea

luni

3

aprilie 2017

0

COMENTARII

Cuvinte și imagini

Scris de , Postat în Film

cuvinte si imagini
Luni, 3 aprilie 2017

Cuvinte și imagini … două ”unelte” distincte care ne ajută să comunicăm. Care o fi mai importantă? V-ați gândit vreodată dacă o imagine face cât 1000 de cuvinte? O fi adevărat?

Am să vă spun (din nou) că am văzut un film. Words and pictures (2013), în regia lui Fred Schepisi, având în rolurile principale pe Clive Owen și Juliette Binoche.

Words and pictures (2013) este un film construit pe două planuri. Planul aparent și brut al comunicării versus planul subtil al exprimării. Comunicarea e doar o coajă. Exprimarea arată miezul din noi.

Clive Owen, la fel de strălucitor cum îl știm din multe alte roluri, este scriitor și profesor de limba engleză la un colegiu. Jack Marcus nu ezită să fie provocator. Își provoacă atât elevii cât și colegii de cancelarie. O provocare creativă. Îi scoate din rutină cu umor și cu orice risc. Are, totuși, o problemă: este alcoolic.

La un moment în colectiv apare și profesoara de pictură Dina Delsanto, afectată de artrită reumatoidă. Un rol realizat genial de Juliette Binoche. Aparent între cei doi se declansează un război. Un război al ideilor, al replicilor, un război care animă viața colegiului. Bătălia finală nu poate consta decât într-o dezbatere publică despre cuvinte și imagini. Oare reușește o imagine să aibă greutatea a 1000 de cuvinte?

Acesta e planul aparent al filmului.

Planul subtil este construit cu finețe prin replici, gesturi, priviri…

Războiul dintre Jack Marcus și Dina Delsanto reușește să îi facă să-și depășească o anumită stare în care au eșuat de ceva timp. Cei doi, fiecare cu ”handicapul” său, se motivează și se sprijină reciproc. Schimbul de replici, aparent acid, ascunde, de fapt, un simț al umorului dincolo de medie și o agerime a spiritului care sfidează scorțosenia celor prea plini de importanța pe cred că le-o datorează cineva. Este vorba de un război care în loc să lase urme, de fapt reușește să vindece răni. Răni vechi.

Cuvinte și imagini. Cine va câștiga dezbaterea?

Vă rog să citiți doar discursul final al lui Jack Marcus.

Dacă şi scriitorii sunt consideraţi artişti, atunci ca şi coleg artist, eu nu fac parte din aceeaşi ligă ca D-ra Delsanto, pentru că Delsanto în arta ei ne duce de aici altundeva.

Ea ia ceva la ce ne uităm în fiecare zi, şi elevează acel lucru, scoţându-l din obişnuit. Ca atunci când John Updike s-a uitat la nişte păsări stând la întâmplare pe o sârmă şi le-a spus „semne de punctuaţie pentru o propoziţie invizibilă.” Sau Jeanette Winterson descrie „a te împiedica de blocuri de raze de soare de mărimea oraşelor.” Şi Joyce Cary vorbeşte de o dimineaţă rece cu „ger pe iarbă ca o luminăcondensată de lună.” Şi James Agee spune despre bărbaţi ce-şi scot seara gulerele scrobite şi despre „gâturile lor golaşe părând înalte şi sfioase.”

Fiecare artist îşi însuşeşte lumea, şi făcând asta, o înalţă. Şi prin asta, ne înalţă pe noi, ne dă o privire mai largă.

„Arta este cel mai intensiv mod de individualism „pe care l-a cunoscut lumea.” – Oscar Wilde.

Proust spunea că doar prin artă putem ieşi în afara noastră şi cunoaşte o altă perspectivă asupra universului. Şi Agee şi Updike şi Winterson şi Delsanto ne dau această perspectivă pentru că se oferă pe ei înşişi prin cuvinte, prin imagini. Şi nu putem spune decât că… ceea ce simţim este indescriptibil. Şi valoarea unor astfel de artişti, artişti ca D-ra Delsanto, este că prin darurile lor, agoniile lor, energiile şi viziunea lor, ne fac să ne simţim ceea ce putem fi mai mult. Ne fac să vrem să fim ceea ce putem fi mai mult.

Şi îi mulţumesc pentru asta.

Şi vă mulţumesc Dvs. tuturor pentru că ne-aţi oferit oportunitatea de a onora artiştii şi artele, nu printr-o bătălie, ci printr-o… întrunire, o împreunare de cuvinte şi imagini.

 

Citiți și: Last love. E ceva nedrept în orânduiala asta

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *