Leonard Relea

luni

23

noiembrie 2015

3

COMENTARII

De câte ori ne-a fost rușine să fim fericiți ?

Scris de , Postat în Gânduri

Shall we dance?

Joi, 19 noiembrie 2015

De ce să fim fericiți , când putem fi normali. Nu-i așa?

Cineva m-a întrebat zilele trecute ce-mi place să fac… Știa că îmi place să ascult muzică de calitate, să citesc, să fac poze și când a trebuit să continui… m-am blocat. Deja nu mai știam nimic despre mine. Puteam să cred că știu mai multe despre omul din fața mea decât despre mine.

E greu să vorbești despre tine. Despre tine cel care ești, nu cel pe care vrei să-l vadă ceilalți. Pentru că trebuie să recunoaștem că în fiecare dintre noi există două persoane. Nu spun o noutate. Au făcut-o și au demonstrat-o alții înainte mea. Îmi permit doar să o reamintesc.

E greu răspunsul. Ce puteți spune despre voi? Nu vă referiți la CV. Vorbiți despre voi pur si simplu: despre vise, despre dorințe nemărturisite, despre neîmpliniri, despre durerea unui eșec, despre gafe, despre slăbiciuni, despre demonii voștri care vă trasează limitele vieții, despre frica de a depăși acele limite, despre teama de a merge pe cărări noi, pe drumuri care vă pot arătă orizonturi pe care nici măcar nu le bănuiți că există. Hai să recunoaștem că ne este frică să fim fericiți .

Mi-am dat seama, apoi, că există ceva la care, de multe ori, aproape că mi-i frică să mă gândesc.  Dansul. Îmi place să dansez. Când voi muri, dacă-mi va părea rău de ceva, va fi că n-am dansat cât de mult aș fi vrut să o fac.

Și viața e ca un dans… dacă găsești partenerul potrivit. Altfel e doar un timp care trece… 

Pentru a dansa cu adevărat nu trebuie să știi pașii, ci să ai încredere… Încredere în partener. Atunci nu te mai întrebi ce pași trebuie să faci. Nu te interesează direcția, pentru că știi că oricare ar fi, e direcția în care vă mișcați amândoi fără să vă împiedicați unul de altul.

 

Sâmbătă, 21 noiembrie 2015

 

Vorba lui Nichita Stănescu în poemul Scrisori, pe muzica lui Nicu Alifantis:

Ca să vezi:

a venit la mormântul meu

nenăscuta și m-a întrebat:

– Dansezi?

– Dansez.

– Chiar dansezi?

– Chiar dansez.

– Vals?

– Vals.

– Ah, iubitul meu din secolul trecut!

Să nu uităm că viața e ca un dans…. dacă ai partenerul potrivit… după cum  spuneam zilele trecute.

Pas de deux

El: – Învăț să-ți ascult tăcerea… de aici din colțul meu…

Ea: – Nu e tăcere… e o altă dinamică…

 

Duminică, 22 noiembrie 2015 

 

Am văzut un film despre dans, despre viață, despre frica de a fi fericit.

Shall We Dance? (2004) , cu Richard Gere, Jennifer Lopez, Susan Sarandon și Stanley Tucci.

Rutina zilnică, liniștitoare nu înseamnă Fericire.

John Clark (Richard Gere) este un avocat care de 20 de ani muncește cu seriozitate, are o familie echilibrată, în care fiecare își vede de trebuirile sale, merge și vine de la birou cu metroul și toată viața lui se petrece între aceste coordonate.

Și totusi… simte cum zilele se scurg pe lângă el într-o rutină ucigătoare. Câteva seri la rând, din metrou, vede la fereastra unei săli de dans o femeie care privește trist în gol. Până la urmă curiozitatea îl împinge să intre și se înscrie la cursurile de dans.

La un moment dat, bănuindu-l de infidelitate, soția sa angajează un detectiv. Surpriza e mare când află ca soțul ei face cursuri de dans.

“- Domnule Devine, ce face că un om care a făcut același lucru 20 de ani, brusc să facă ceva diferit?
– Asta e o întrebare pentru psihiatru. Eu sînt detectiv.
– Nu te întreb ca detectiv. Te întreb ca bărbat.”

Chiar așa: ce face ca un om care a făcut același lucru 20 de ani, brusc să facă ceva diferit? E o întrebare la care mulți refuzăm să dăm un răspuns sincer. De obicei suntem victimele prejudecăților.
Susan Sarandon este exemplul femeii care simte, până la urmă, că schimbarea din viața soțului ei poate relansa o relație conjugală ucisă de amorțeala rutinei. Îl înțelege, are încredere, îl sprijină și nu va regreta.
În același timp, John Clark este pus în situația de se opri sau a continua. Este pus în situația de a alege să se întoarcă la viața ”lipsită de viață” sau să caute să devină un bărbat viu.
Scenă care definește cheia acestui film se petrece într-o parcare. Beverly (Susan Sarandon), martoră la o scenă din concurs în care soțul ei dansează cu partenera de scenă, ușor geloasă, îl întreabă de ce nu i-a spus că merge la ore de dans. Iar el îi răspunde :

“-Mi-era rușine.
– Rușine de ce? Rușine că dansezi?
– Rușine că vreau să fiu fericit! “

Așadar, de câte ori ne-a fost rușine să fim fericiți ? De ce? Putem fi sinceri măcar cu noi înșine?

„Iar aceia ce au fost văzuti dansând au fost considerați nebuni de aceia ce nu puteau auzi muzica.”, după cum aflu că spunea undeva Nietzsche.

3 Comments

  1. oana
  2. Chirila doina
  3. Dana Relea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *