Leonard Relea

luni

5

octombrie 2015

1

COMENTARII

Despre Facebook, cu tristețe

Scris de , Postat în Exclusiv, Opinii

ciulini toamna

4 octombrie 2015

 

Câteva gânduri triste despre Facebook, despre oameni, despre prietenii virtuale și prietenii reale, despre învingători, despre oameni și viață. Era pe la începutul lui august. Un prieten, care locuiește peste mări și țări, anunța pe Facebook că va participa la un maraton încercând în același timp să strângă fonduri pentru susținerea unei cauze. Nu intru acuma în amănunte. Donațiile se puteau face doar on-line și pentru că nu sunt purtător de card bancar, i-am spus că nu pot să-i susțin cauza. Mi-a răspuns că nu-i nici o problemă. Am zis OK… dar m-aș fi simțit mai bine dacă puteam face ceva.

Va amintiți vorba: ”Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să se întâmple!”? Ei bine, in următoarele 5 minute mi-a apărut pe Facebook anunțul lui D.D. (o să-i spun în continuare DeDe) care își anunța amicii virtuali că va partipa la un maraton din partea fundației Hope and Homes for Children România. În acel moment n-am avut nici o ezitare. Mi-am dorit…. s-a împlinit, nu-i așa?

” … motivul principal este acela că, vreau (pe lângă munca efectivă în beneficiul persoanelor în nevoie pe care le susține Hope and Homes for Children) să contribui financiar cu cât pot la bunăstarea celor care chiar au nevoie de suportul nostru. Prin urmare, vă rog din suflet să îmi susțineți cauza nobilă cu cât aveți posibilitatea, un ajutor cât de mic este binevenit, aduce o schimbare esențială în viețile celor mai puțin norocoși decât noi. (…) Vă mulțumesc anticipat! 🙂 ”

 

Ce și-a propus DeDe? Să strângă din donații suma de 500 lei. Da, ați citit bine, 500 de lei. Nu 5000, nu 50.000. Pentru cei care după 10 ani de la tăierea zerourilor nu s-au trezit, le spun ca 500 de lei este echivalentul a 5 milioane lei vechi. Punct. Practic, o bagatelă. 50 de oameni care ar fi putut să doneze 10 lei fiecare. Ce înseamnă 10 lei? Mai puțin de un pachet de țigări, două kg de banane, valoarea a 20 de ouă de calitate inferioară, 5 pâini, 5 beri ieftine, 4 bilete de autobuz, 2 kg de mâncare pentru câine, de calitate medie, o jumătate de kg de pui la rotisor, o jumătate din cel mai ieftin abonament la telefonia mobilă sau la internet și pot să mai dau exemple cât pentru două zile de lectură.

După aproape 60 de zile, pentru cauza lui DeDe se strânseseră 100 de lei. Și era atâta de simplu! De la orice ghișeu BRD se puteau trimite cei 10 lei, doar cu buletinul. Comisionul era de vreo 10 – 20 de bănuți. O nimica toată. Din păcate, nu s-au găsit 50 de persoane care să facă acest gest. Păcat. Sunt stupefiat.

În ziua maratonului, după cursă, la o postare a lui DeDe au început să curgă LIKE-uri și mesaje de felicitare. Peste 200 de like-uri și aproape 50 de mesaje de felicitare. Un dezmaț nerușinat al LIKE-urilor. Ce ieftină e viața pe Facebook. Ce ieftină e mai ales prietenia asta virtuală. Nu te costă nimic. Doar un click dat din fugă. ”Eram și eu pe acolo, am văzut, e mișto ce-ai făcut, felicitări, bravo, te-am pupat… ura și la gară!”

Viața reală nu-i facută din LIKE-uri. Astea nu țin de foame, nu alungă durerea, nu te poți sprijini pe ele, nu construiesc ceva.

 

Mă întorc la matematică, deoarece nu pot altfel. Dacă cei 200 care au dat LIKE ar fi donat acei 10 lei, adică mai puțin decât valoarea unui pachet de țigări arse într-o zi, DeDe ar fi strâns cel  puțin 2000 de lei (nu 500 cât și-a propus) care ar fi fost folosiți în beneficiul copiilor care nu au părinți, nu au casă, nu au ceea ce mulți dintre noi numim ”familie”.

Dacă fiecare din cei 1400 de amici virtuali ar fi donat câte un leu, s-ar fi depășit de aproape 3 ori suma propusă. Vreți să știți ce se poate face cu un leu? Puteți lua o cafea de la un dozator de pe stradă, două legături de mărar sau pătrunjel. Un leu înseamnă două monezi din acelea pe care le folosiți pentru a debloca coșurile de cumpărături la supermarket.

Potrivit Radio Europa FM, Maratonul Internațional București a reușit să mobilizeze peste 10.000 de oameni pentru a alerga în centrul orașului.

 

Pe DeDe n-o cunosc personal. Am devenit ”amici/vecini” pe Facebook probabil printr-o întâmplare, într-o zi oarecare. Nu știu despre ea mai mult decât spune pagina de Facebook. Era un străin care pur și simplu a apărut într-un moment oportun când eu căutam un răspuns. DeDe alerga la acest maraton pentru a sprijini cauza copiilor fără familie și locuință. O tânără care și-a dedicat două-trei ore din viață pentru a alerga pe străzile din București alături de câteva mii de alergători.

În acele două – trei ore putea să stea la o cafea cu prietenii, la un salon de manichiură, putea să facă o plimbare de ”shopping” sau pur și simplu să doarmă până la prânz pentru că era o duminică în care nu avea nici o obligație față de alții.

DeDe nu este un erou. Este un om obișnuit, dar implicat. Unul dintre puținii oameni implicați pentru a lăsa această lume un pic mai bună decât a găsit-o.

Trebuie să recunosc că nu am nici un entuziasm pentru a scrie. Tot ceea ce scriu astăzi e scris cu tristețe. Sunt ca o mașină pe un drum cu polei. Nu-mi găsesc cuvintele. Propozițiile și frazele se zbat, se rup și parcă se combină aiuritor în capul meu. E un fel de revoltă care mă sufocă.

Toți știu ce este prietenia, dar puțini știu să o folosească

Nu din cauza lui DeDe., care trebuie să spun că a reușit să termine cursa, ci din cauză că mi se confirmă, pentru a mia oară, cât de falsă este imaginea pe care ne-o facem despre viață.

 

*****

 

Îi aud deseori pe amicii care participă la un maraton că spun, așa, ca o scuză: ”Particip, dar nu o să trec primul linia de sosire”.

Le spun atunci: ”Și ce dacă? Linia de sosire o poate trece primul doar unul singur … Amintiți-vă că eroi nu sunt doar cei care trec primii linia de sosire. Eroi sunt cei care fac posibil ca ceva să se întâmple. Eroi sunt cei care participă. Aplauzele sunt mai sincere pentru cei din urma… Important este sa nu rămâi pe margine…”

 

Să nu uităm povestea lui Derek Raymond, de la Jocurile Olimpice de la Barcelona din 1992. Acesta a trecut ultimul linia de sosire a cursei de 400 de metri în timp ce 65.000 de spectatori ridicați în picioare îl aplaudau și ovaționau.

PS: Textul de mai sus reprezintă exclusiv punctul meu de vedere. Cu DeDe am schimbat doar doua vorbe. Eu i-am urat succes, ea mi-a mulțumit.

Poate ca veți considera acest text o copilărie. E adevărat că ceea ce scriu eu nu face parte din orizontul cotidian al așteptărilor oamenilor serioși. Uităm însă un lucru: copii fiind știm să luăm jocurile în serios, iar atunci când creștem uităm să ne mai jucăm. Credem că luăm viața în serios când de fapt facem un singur lucru: o complicăm inutil. 

 

 

1 Comment

  1. Ioana

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *