Leonard Relea

miercuri

18

septembrie 2019

0

COMENTARII

Destin, o poezie de Romulus Vulpescu

Scris de , Postat în Actualitate

Destin
Miercuri, 18 septembrie 2019

Iată că se împlinesc 7 ani de când a plecat și Romulus Vulpescu, poet, prozator, traducător. Acesta s-a născut pe 5 aprilie 1933, la Oradea. Era fiul Elenei (născută Botez) și al maistrului militar armurier Constantin Vulpescu.
Printre cele mai de seamă volume de poezie se numără „Arte & meserie. Versuri vechi & noi” (București, Editura Cartea Românească, 1970), „Vraiștea” (1994, 2004) și „Vechituri & novitale” (Editura Semne, 2005). Romulus Vulpescu a scris volumele de proză „Proză-Exerciții de stil” (1967), „Procesul Caragiale-Caion. Dosarul revizuirii” (1972) și „Hîncu-ba!” (2002). De asemenea, a făcut numeroase traduceri în limba română din lucrările celor mai de seamă scriitori, dintre care îi amintim pe François Villon, François Rabelais, Molière, Charles Baudelaire și Dante Alighieri.
A fost căsătorit cu prozatoarea Ileana Vulpescu și au avut o fiică, pe Ioana, care s-a stins din viață la doar 41 de ani, pe 12 august 2012.

Două poezii în amintirea unui poet poate prea puțin promovat.

Destin

Noi ne iubim pe paturi de-mprumut
Pe-o canapea îngustă, fără pernă
Crezând că aventura de-un minut
Devine lesne “dragoste eternă”.

Noi ne iubim pe scenă,-ntr-un decor:
Pe-un sac-umplut cu paie – dintr-o piesă
Eu par un ceas truver, rătăcitor,
Tu ești o oră magică prințesă.

„Sperăm cu disperare amândoi
Că ni-e deajuns o-mbrățișare-n fugă
Și că statutul nostru de eroi
Nu poate-apoteoza să-i distrugă.

Noi ne iubim visându-ne-n secret
Perechea pasionată și celebră
Trăind în moarte, fără de regret,
Un scurt și iluzoriu act de febră.

Noi ne iubim… dar cuplu consacrat,
Culcat calm, în culcuș fără alarme,
Am deveni doar într-un simplu pat
În care-am învăța și cum se doarme.”

*****

Telefon

Odaia ta – pustie de bărbat –
Cu husele penumbrei de vacanță,
Si ușa, -n care n-are rost să bat,
Și patul – m-au uitat cu siguranță.

Mi-a mai rămas un singur sclav, fidel
într-un regat ucis de intrigi sumbre:
La glasul tău, fac – din exil – apel
Să mă evoce, muzical, din umbre,

Dar cifrul de semnale sună-n gol:
A timp oprit și gri ce ne desparte…
Complice cu-al absenței protocol,
Mai pică de pe raft, murind, o carte.

Ironic, telefonul – ferm, lucid,
Deși trădat – doar el mai înțelege
Că, îmbrîncindu-mi episodu-n vid,
în alt culcuș încoronezi alt rege.

Mai stăruie un miros de tutun –
Răcit în amintiri și în dantele:
Și sun nebun, inoportun, sun, sun,
Dar nu se-ating de receptor nici ele.

El, totuși, pătimaș, tot cheamă lung,
Mecanic, ritmic, a sfîrșit de lume,
înnebunit că – aparat și ciung –
Mîini n-are: cînd revii, să te sugrume.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *