Leonard Relea

duminică

11

august 2019

0

COMENTARII

Educație de mall. Ca acasă

Scris de , Postat în Actualitate, Gânduri

mall
Duminică, 4 august 2019

Am timp de pierdut. Vreo două ore. Intru într-o librărie mare cu ceainărie. E la mall. Locul spre care migrează, mai ales în week-end, ieșenii care au de pierdut timpul. Se îmbracă frumos, așa cum se îmbrăcau bunicii noștri când mergeau la biserică. ”Unde ai fost, dragă?” , ”A, la mall.”, ”Și ai găsit ceva?”, ”Nu, tu, că nu mi-a plăcut. O să trec duminica viitoare”. Cam așa sună cele mai dese dialoguri despre vizita la mall. Au, n-au treabă, oamenii trec pe la mall. Dă bine să te vadă lumea.

După cum spuneam mai devreme, am timp de pierdut. În librărie e destulă mișcare. Unii se uită după cărți, alții cască gura, pur și simplu. Ajung în zona ceainăriei. Cer un ceai și mă așez la o masă. Îmi scot un carnet de notițe și pixul. A pierde timpul e doar un fel de a spune. Observ și notez impresii, păreri, idei, descrieri, atmosferă. Exerciții de scriere și observație.

Domnișoara de la bar îmi aduce ceaiul. Aromat. Un pic prea aromat pentru gustul meu, dar acrișor. Se pare că aromele se vând mai bine decât plantele. Ca și parfumurile, acoperă neajunsurile. Cel puțin nu mai are gust de afumat ca cele de anul trecut.

Încep să-mi notez câteva impresii.

La doi metri de mine sună strident un telefon. O doamnă umblă cu degetele pe ecran. Apoi ridică telefonul la ureche. O voce ascuțită umple tot spațiul ceainăriei. Din difuzor răzbate o voce bărbătească agitată care se aude mai degrabă ca un gâjâit. Nu se înțelege ce spune. Doar doamna înțelege și răspunde repede, tare și la fel de agitat. Probabil nu e convinsă că celălalt o aude. În mai puțin de cinci minute toți cei din jur suntem conectați la subiect, fără să vrem. La istoria unei moșteniri care trebuie împărțită. Certificate, cereri, aprobări, procese și bani. Mulți bani. Tensiunea discuției crește până la un punct în care cei doi cad de acord.

Doamna scoate un servețel și își tamponează fruntea și nasul. Gâjâiala curge în continuare din receptor. Cu alt suflu. Fruntea doamnei s-a înseninat. Ochii îi zâmbesc. Ba parcă încep să-i strălucească și sigur nu-i din cauza soarelui. Acuma răspunde monosilabic. E riscant să împarți cu toată lumea întreaga discuție. Râde subțire și zgomotos. Îmi zgârie timpanele. Mă uit la cei din jur și-mi dau seama că nici ei nu se simt mai bine. Unii își reprimă repulsia ascunzându-se după paginile unei cărți. Alții dansează cu degetele pe ecranele telefoanelor. Fiecare încearcă să fie indiferent.

Conversația pare să devină pasionantă.  Toată fața e ca un curcubeu și ochii îi râd. Probabil Gâjâitul i-a atins un punct sensibil. Din când în cînd mușcă cu poftă din niște fursecuri pe care le ține în poșetă. Are timp să mestece deoarece Gâjâitul nu se mai oprește. Apoi, cu un gest scurt își scutură firimiturile de pe fusta de blug care îi dezvelește coapsele, bronzate inegal, un pic mai sus de jumătate. O fustă cam strâmtă, ce-i drept.  Dar doamna stă cu picioarele încrucișate și mestecă fursecuri. Sandalele sunt abandonate, una peste alta, sub masă. Căldură mare.

Convorbirea se termină cu zâmbete și promisiuni de revedere cât mai curând. Gâjâitul din receptor dispare. Și telefonul parcă răsuflă ușurat. Doamna își scutură ultimele firimituri de fursecuri din poalele ridicate peste coapsele durdulii strivite de șezutul scaunului. Apoi scoate o carte. Un volum cât o cărămidă și coperte negre. Își pune ochelarii pe nas și cu o mimă preocupată răsfoiește paginile. Mulțumită, își masează talpile una de alta. Sandalele rămân abandonate sub masă. Ca acasă.

Deja și ceaiul mi se pare mai acru.

Citiți și Despre oameni și oameni

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *