Leonard Relea

luni

18

aprilie 2016

0

COMENTARII

G. G. Marquez și parfumul de guayaba

Scris de , Postat în Actualitate

Garcia Marquez, parfum de guayaba
Luni, 18 aprilie 2016

17 aprilie 2014 – Agențiile de presă anunțau că G.G. Marquez a decedat după o lungă suferință, la 87 de ani.

A fost ziua în care mi-am cumpărat volumul “Parfumul de guayaba. Convorbiri cu Gabriel Garcia Marquez”, de Plinio Apuleyo Mendoza, editura Curtea Veche, 2008, ediția a II-a.
O prezentare pe scurt a cărții, așa cum apare pe copertă, arată astfel: “Gabriel Garcia Marquez ne dezvăluie în convorbirile sale cu Plinio Apuleyo Mendoza – prieten încă din tinerețe – cugetările sale despre literatură, faimă, politică, putere, femei… Ne vorbește despre prietenia lui cu Fidel Castro, Torrijos și Mitterrand și de angajarea sa în apărarea drepturilor omului.”

De ce mă opresc asupra acestei cărți? Pentru că sunt circa 140 de pagini de dialog între Marquez și Mendoza captivante și ușor de citit pentru a face cunoștință cu personalitatea scriitorului columbian.

Pentru cei care doresc mai mult, există volumul lui Gerald Martin, “Gabriel Garcia Marquez – O viață”, apărut la Editura Litera Internațional, în 2009. Alte 600 de pagini excepționale.

Ritmul captivant al cărții lui Mendoza vine, cred eu, din faptul că autorul este în primul rând ziarist și abia apoi scriitor, iar prietenia din tinerețe cu romancierul este un atu incontestabil pe care nu ezită să-l folosească pentru a aduce la suprafața mărturisiri inedite.

Referindu-se la pasiunea pentru scris, G. G. Marquez face o afirmație care ar putea produce un șoc pentru mulți fani ai săi. “Am început să scriu din întâmplare, poate că, cine știe, numai ca să-i dovedesc unui prieten că și generația mea era în stare să dea scriitori. După aceea am căzut în capcana de a scrie din plăcere, pentru ca apoi să cad în cealaltă cursă, acea de a nu-mi fi plăcut nimic mai mult pe lume decât să scriu.

E surprinzător să afli că un scriitor, premiat cu Nobelul, a început să scrie din întâmplare.

Iată ce spune Marquez despre starea care îndeamnă la scris:

Când vrei să scrii ceva, se stabilește un fel de tensiune reciprocă între tine și temă, așa încât tu inciți tema și tema te incită pe tine”.

Plimbat cu abilitate pe cărările memoriei, Marquez vorbește cu detașare despre cărțile sale, despre cum a început să scrie, cum a primit primele refuzuri de la edituri, despre critici care chiar i-au recomandat să se apuce de altă meserie și care mai târziu aveau să-l caute și să-i propună contracte generoase.

 ”Caracas-ul nu are timp să recunoască talente care să nu fie consacrate dinainte. Excesiv și generos cu Garcia Marquez de azi, nici măcar n-a aflat de existența sa când era acolo, un ziarist slab și neliniștit de treizeci de ani, care scria excelente reportaje și-și trimitea fără noroc povestirile la concursurile ziarelor”, scrie Mendoza.

Despre romanul care i-a adus celebritatea, ”Un veac de singurătate”, spune că a scris 1300 de pagini, din care au mai rămas în final 490. Când a trebuit să le trimită la editură, nu avea suficienți bani pentru coletul cu manuscrisul întreg. A trimis jumătate. Apoi soția sa a amanetat radiatorul, uscătorul de păr și blenderul pentru a face rost de bani pentru taxele poștale ale pachetului cu partea a doua a romanului. După ce a văzut pachetul trimis, aceasta i-a spus: ”Hei, Garbo, acum nu mai rămâne decât ca manuscrisul să fie bun.” (Gabriel Garcia Marquez – O viață)

La un moment dat Mendoza nu scapă prilejul să-l întrebe care crede că a fost cel mai bun cititor al romanului? Ceea ce povestește Marquez e mult mai mult decât orice recenzie favorabilă: ”O prietenă rusoaică a întâlnit o doamnă foarte bătrână care copia întreaga carte de mână, lucru pe care, desigur, l-a dus la bun sfârșit. Prietena mea a întrebat-o de ce făcea asta, iar doamnă i-a răspuns: Pentru că vreau să știu care este în realitate nebunul: autorul sau eu, și mi se pare că singura cale de a ști este aceea de a rescrie cartea. Îmi este greu să-mi imaginez un cititor mai bun decât această doamnă”.

În cele 140 de pagini ale lui Mendoza, Marquez vorbește cu seriozitate, detașare, umor și uneori cu ironie despre romanele sale, despre politică, femei, superstiții, manii, plăceri, celebritate și credințele sale.

Despre critici Marquez vorbea deseori cu ironie. Întrebat de ce îi displac criticii el spune, sincer, că aceștia își ”asumă responsabilitatea de a descifra toate ghicitorile cărții cu riscul de a spune cele mai mari prostii”.

Garcia Marquez - parfum de guayaba

Înainte de a citi vreo carte a scriitorului columbian, va sugerez să vă scufundați în aceste amintiri aduse în lumina tiparului de Plinio Apuleyo Mendoza.

Citiți și: O călătorie prin Europa de Est cu GG Marquez

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *